THE CIRCLE – un film terifiant despre viitorul planetar

Sincer, abia filme de felul acesta reprezintă pentru mine un horror autentic, care mă face să mă strâng în mine ca o pupilă lovită de lumină, dar mă și problematizează, așa că vă recomand să nu-l ratați pe HBO! Căci The Circle- (un simbol al perfectiunii!) este în fapt o firmă care propune o societate hibridă, distopică, bazată pe un experiment al unor minţi megalomanice ce îşi doresc controlul panterestru! Iar de aici încolo, filmul lui James Ponsoldt mi-a înghesuit simultan în minte imaginile şi ideile terifiante din The Captive, sau Nerve, sau Snowden, sau câte şi mai câte altele, toate dătătoare de fiori reci pe şira spinării! Pentru că, deşi The Circle are aparenta deschidere a unui viitor ofertant şi transparent, este o maşinărie care şterge individualităţile, etalonează oamenii şi spală creierele, toţi membrii acţionând ca într-o transă, cu frenezia şi lipsa de conştientizare a sectanţilor, care îşi abandonează vieţile în mâinile câtorva – care nu le salvează iluminându-Ie sau dăruind- ci îi exploatează oneros pentru profitul personal.

Scenariul este ultra ofertant, dar pe alocuri doar survolează desfăşurarea, acolo unde ar trebui să o aprofundeze, lăsând neexploatate valenţe ce ar fi putut fi valorificate, pierzând astfel contactul cu un  palier important al emoţiei noastre (boala îngrozitoare a tatălui eroinei, relaţia cu fondatorul dizident, relaţia cu prietenul pe care sistemul îl sacrififcă pentru amuzament, relaţia lui Mae cu propriul sine, sacrificiul pe care ea crede că îl face pt părinţi, manifestarea liberului arbitru, jonglarea cu determinismul)

Până la urmă totul se reduce la trocul pe care eşti dispus sa îl faci cu viaţa ta- în schimbul căreia primeşti un viitor iluzoriu aureolat de o comunicare totală. În fapt este vorba de o tranzacţie oneroasă în care te vinzi pentru niscaiva avantaje ce îţi anulează însă orice posibilitate să rămâi “al tău”, să alegi, să hotărăşti, să dispui- totul intrând într-un uriaş malaxor pe care îl guvernează hâd o manipulare de proporţii.

Culmea este că personajul Bailey pe care îl interpretează minunat Tom Hanks, un fel de guru al tehnologiei cu discurs mesianic, este credibil într-un mod categoric dacă îl scoţi din context: este fermecător, apropiat, elocvent, are argumente ce par infailibile, cand de fapt îi manipulează din vorbe pe toţi, cu o nonşalanţă şi o plauzibilitate de magician, aşa că nu se poate sa nu te gândeşti că Bailey este fie un actor de excelenţă, fie un deviat mintal care chiar crede că poate ajunge să controleze LUMEA.

Ema Watson, pe care am aplaudat-o cu frenezie în Belle din Beauty and The Beast, este aici prea schematică, prea lipsită de emoţie în rolul lui Mae, tânăra a cărei inteligenţă vie şi inocenţă fără margini dezlănţuie acţiunea, aici ea neconvingând, rămânând la suprafaţa acestui personaj care ar fi trebuit să fie complex, implicat, răscolitor, nu detaşat şi linear- ca sub influenţa unui drog.

Pentru mine însă, filmul îl face Bill Paxton, excepţional în rolul tatalui bolnav de scleroză în plăci, o compoziţie care ne îndreptăţeşte să afirmăm că am pierdut un mare actor, şi că dispariţia lui a fost înainte de a-şi fi atins potenţialul maxim. Perechea lui în film – şi mama eroinei, este diafana Glenn Headly - o apariţie luminoasă, caldă şi convingătoare de fiecare dată. Cei doi parinţi, deşi se confruntă cu drama unei boli implacabile, rămân normali, şi sunt prin demnitate şi frumuseţe, personajele ce încearcă să balanseze lumea schimonosită pe care The Circle îşi propune să o implementeze- oferind alternativa unei existenţe dure dar libere, asumată cu maturitate, cu iubire, cu înţelegere.

Ziceam că filmul pentru mine a funcţionat ca un horror, mai ales pentru că propune un personaj colectiv care manipulat perfid ajunge să fie autorul unor acţiunii letale. În plus este terifiantă ideea de a nu avea intimidate, de a fi  total expus, de a te servi întregii lumi ca o marfă marchetizată la sânge, de a deveni marionetele unui mecanism fără milă, care ar face orice pentru o expunere “performantă”, asa cum în 1999 dădea startul ED Tv al lui Ron Howard, o parodie amară la ceea ce acum, dupa 18 ani, deja am devenit!

Şi nu mă miră nicicum că dincolo de adrenalină şi comunicare “tranparentă” totul devine periculos, atâta timp cât nesaţul pentru spectacol este fără margini! Acelaşi care îi face pe telespectatori să fie captivaţi nebuneşte de reality show-urile care au ajuns să împânzescă programele televiziunilor, exaltând ferocitatea şi nimicnicia privitorilor, şi pervertind orice prin felul în care concurenţii se expun şi se lasă umiliţi şi manipulaţi de producători. Spectatorul este cel care cere, concurentul este cel care dă, televiziunile sunt cele care câştigă!

The Circle te face să vezi de fapt felul în care noua eră a telefoniei şi internetului prosteşte, dezumanizează, şterge sau schimbă scara valorilor, dă tonul la distorsiunile sufletului şi la dependenţe depersonalizante. Aşa că nu ştiu cine, dacă este conştient – nu sesizează grotescul acţiunii scenariului, care este înfricoşător într-un mod acut!

Comentariul amar şi critic asupra felului în care viaţa a devenit spectacol public (întotdeauna sold-out!), este eşafodajul pe care se construieşte şi pelicula, gustul amar fiind oarecum îndulcit de finalul care acordă o şansă, care reintroduce normalitatea şi salvează totul de o degradare implacabilă. Iar pentru ca absorbţia noastră de către acest „nimic” să nu devină iminentă, ar mai fi nevoie ca să ne dezmeticim „în masă” şi să ieşim din chingile cu care ne ţin în frâu cei care profită de noi, oamenii simpli, să ne opunem tiparelor cu care societatea vrea să ne etaloneze, să evadăm din normele menite să ne declaseze şi să ne şteargă ca indivizi, să redevenim fiecare şi toţi laolaltă – omenirea liberă şi gânditoare care îşi alege singură soarta!

Michaela Platon