Taste of Cherry- dramă cu dimensiunea epică disimulată în simplitate- de Michaela Platon

Les Films de Cannes a Bucarest a omagiat într-una din editiile trecute un cineast cu totul special, Abbas Kiarostami, regizorul, scenaristul, fotograful şi producătorul  iranian dispărut în iulie 2016.

Personalitate proeminentă a cinema-ului din Iran, Kiarostami a reprezentat un model şi a influenţat generaţii întregi de cineaşti, bucurându-se de recunoaşterea internaţională şi preţuirea criticii şi a publicului.

În 1997 obţinea Palm D’Or-ul la Cannes cu “Taste of Cherry”, iar filmul a fost proiectat la Bucuresti în prezenţa Maniei Akbari, protagonista din “Ten”, ea însăşi o cunoscută actriţă, regizoare, pictoriţă şi fotografă.

Filmul ne propune drama unui bărbat bântuit de depresie, ce îşi doreşte un “asistent” care să îl îngroape după ce se va fi sinucis, persoană pe care o caută asiduu, încercându-şi norocul la marginea Tehernului,  cu un student, un soldat si un taxidermist de la un muzeu. Hotărârea cu care vrea să îşi ducă până la capăt intenţia sinucigaşă reiese din felul – nu lipsit de o oarecare logică- în care încearcă să convingă  măcar pe unul din cei trei să îl “ajute”, demers pe care îl face mergând continuu cu maşina, ceea ce apropie pelicula de un fel de road-movie sui-generis.

Realizat cu mijloace minimale, Taste of Cherry este intens, depresiv şi plin de emoţie, dimensiunea epică a poveştii fiind camuflată în simplitatea cu care e spusă, felul repetitiv în care apar unele imagini nefiind plictisitor, ele făcându-ne să empatizăm cu  criza existenţială a lui Badii,  inducându-ne în acelaşi timp o stare de aşteptare încordată şi de nelinişte. Tema sinuciderii este despicată în film, cu atât mai mult cu cât Coranul este categoric în judecarea acestui act, fapt care a dus la o reacţie vehementă a autorităţilor iraniene, care cu greu au mai lăsat filmul si pe regizorul lui să iasă din ţară.

Taste of Cherry e  o poveste ce demarează lent, care creşte din aproape în aproape, ducând tensiunea până într-un punct în care ar trebui să întrevedem finalul. Kiarostami alege însă o altă versiune de încheiere, uimindu-ne prin ieşirea abruptă din convenţia cinematografică si coborârea în platoul de filmare, moment în care nici că mai ştim încotro să apucăm cu sfârşitul – care, astfel, rămâne la alegerea privitorului.

Pelicula marchează deschiderea către spaţiul cultural european şi de peste ocean, prin aprecierea lui Kiarostami nu doar la Cannes, dar şi de către Societatea Naţională de Film Americană şi aceea din Boston, care au decretat pelicula ca fiind “Cel mai bun film străin”

Si tot la Les Films de Cannes a Bucarest am mai vazut si Ten, filmul din 2002, Close Up din 1990 şi Through the Olive Trees, apărut patru ani mai târziu, toate introduse şi comentate de Mania Akbari, protagonista primului, cunoscuta cineastă ce trăieşte în exil la Londra, după ce Iranul a cenzurat-o pentru producţiile ei în care vorbeşte despre condiţia femeii şi despre dorinţa de emancipare de tradiţia coplesitoare a unei tări arabe dominate de obscurantism şi intoleranţă.

Filmul este pe net subtitrat, așa că vi-l recomand cu căldură.