PĂDUREA SPÂNZURAȚILOR în regia lui Radu Afrim- un demers artistic autentic şi copleşitor pe scena TNB- de Michaela Platon

Pădurea
Spânzuraţilor în viziunea regizorală a lui Radu Afim nu este un spectacol pe care
să îl vezi de mai multe ori! Nu pentru că n-ar avea destulă substanţă ca să îţi
ajungă şi pentru revizionare - ci pentru că este o creaţie care te consumă,
care te obligă să îţi pui în mişcare mintea, îţi forjează atenţia, îţi forţează
limitele, te ia cu asalt de-a dreptul - într-un fel unic. Deîndată ce intri în siajul acestei
reprezentaţii bulversante eşti ancorat fără scăpare şi condus către tunelul la
capătul căruia ar trebui să se întrezărească o lumină! Asta nu înseamnă că
finalul acordă şanse! Dar modul în care suntem angrenaţi mental, senzorial şi emoţional este îndeajuns de puternic încât
să ne provoace şi să ne problematizeze şi să ne scoată din orice stază în care
am fi eşuat. Căci Pădurea Spânzuraţilor este pentru spectatorul gânditor ca un
antrenament de performanţă fără încălzire- căruia dacă nu îi respecţi rigorile,
îi suporţi consecinţele: rămâi „paralizat” şi îţi trebuie ceva timp ca să îţi
revii.

Încărcată de simboluri, densă până la saţiu, înţesată de trimiteri de tot felul: filosofice, psihanalitice, deontologice, morale, istorice, mitologice- piesa este o construcţie monumentală în care vizualurile, scenografia, mişcarea scenică şi performanţele actorilor se coagulează într-un TOT congruent , sinestezic, contrapunctic – o „polifonie” care are grandoare şi o strălucire stelară.

Construcţia
regizorală a lui Radu Afrim este neîndoielnic de o originalitate uimitoare,
inserturile vizuale, light şi sound designul, intermezzo-urile vocale
sfâşietoare ce dau rotunjime si autenticitate, scenografia, mişcarea scenică (
uneori funcționând ca o punctuație sui-generis)- toate dovedesc o atenţie
infinitezimală la detalii şi o aplecare
asupra elementelor liante- pentru ca totul să fie într-o energie fluidă –
supunându-se însă „legilor” cu care
regizorul guvernează acest spaţiu dramaturgic- unul profund şi subiectiv , care
însă are ţesută în arhitectura interioară- universalitatea. Căci războiul,
nedreptăţile sociale, felul în care cei care guvernează vor să etaloneze, să şteargă
identităţile şi să manipuleze- sunt aceleaşi indiferent de spaţiu şi timp.

Generos,
Radu Afrim ne serveşte „din prima” una dintre „cheile” în care să citim
spectacolul- URA REA- sentiment căruia îi opune iubirea- singura scăpare din
orice fel de marasm- şi cea mai puternică forţă a Universului. Aşa că ea şi
numai ea- iubirea- acordă şansele şi luminează ( chiar şi vremelnic) existențele-
fiind alternativa la ceea ce ne aşteaptă dacă ignorăm sufletul şi lăsam totul
la latitudinea minţii duale.

Dincolo de
excepţionala punere în scenă- un tur de forţă din toate punctele de vedere-
Pădurea Spânzuraţilor – devine motivul şi prilejul imersiunii într-o realitate imediată rece,
sterilă, violentă şi crudă (care e tot un fel de război!) adusă pe scenă prin vizualuri care dor- lupte
de stradă între forţele de ordine şi manifestanţi, oprimări brutale ale celor
care îşi clamează drepturile, sugestii ale stării acute din sfera socială. Aşa
că textul este adus în actualitate căpătând accente de manifest, elementul
liant al lumilor acestora fiind „conştiinţa” – personaj ce translează axa
temporală - interpretat convingător şi cu forţa de Marius Manole. În rolul lui Apostol Bologa străluceşte
Alexandru Potocean, secondat minunat de Richard Bovnoczki și Natalia Călin (
copleşitoare apariţie în rolul mamei!). Îi vedem în partituri de substanţă care
le atestă măiestria artistică pe Raluca Aprodu (proaspătă şi copilăroasă în
Ilona), pe Istvan Teglas ( care excelează în rolul generalului Karg, personaj grotesc, diform,
acefal- simbolic conducător al armatei) și pe Ciprian Necula ( autentic şi
nostim pe post de ordonanţă). De altfel distribuţia masivă este una
extraordinară, toţi actorii livrând roluri bine integrate, comunicând organic
şi creând atmosfera vibrantă, acaparantă a spectacolului – care te poate lăsa
indiferent doar dacă eşti prost sau mort!

Iar o
producție atât de complexă cum este această creație nu poate exista fără o
echipă omogenă, egală valoric, ai cărei membri să vină cu propria energie care
să adauge plusvaloare și să crească spectacolul până unde îl poartă viziunea
regizorală (și e clar că Radu Afrim are
darul de a găsi oamenii care îi trebuie).

Neîndoielnic această Pădurea Spânzuraţilor nu seamănă cu nimic din ce am văzut până
acum- este o creaţie care te pătrunde până în prasele, care lasă urme şi
problematizează, care deschide porți şi dialoguri interioare aruncând în spaţiul
înțelegerii, dezbaterii şi acceptării- căutările noastre identitare- într-un
demers artistic autentic şi copleşitor.