NIGEL KENNEDY- violonistul ce transformă muzica în aur sonor, de Michaela Platon

O spun cu toată sinceritatea, nu m-am aşteptat ca venind la concertul Bach meets Kennedy meets Gershwin să am parte de trăirile pe care le-am experimentat.

Uimitor nu doar prin tehnica desăvârşită şi nonşalanța cu care cântă aşa cum respiră, Nigel aduce pe scenă energia incomparabilă a omului care trăieşte muzica, mai mult- care este muzica- pe care o integrează, redându-ne-o în accepţia lui mai eclatantă, mai efervescentă sau mai emoţionantă.

Căci nu am văzut până acum un artist atât de splendid normal- detaşându-se cu totul de cliche-ul de „star” şi devenind simplu, inegalabil „omul cu vioara” care ne pune în palme minunea! Şi nu ai cum să nu vibrezi atunci când îl asculţi pe Nigel, nu poţi să nu te „contaminezi” de bucuria cu care el trăieşte pe scenă şi cum să nu fii părtaş la ceea ce îţi oferă cu har şi generozitate.

Manageriând într-un mod profund piese iconice, Nigel „rescrie” practic muzica, dăruindu-ne o variantă personală, excepţional fațetată- ce denotă maturitatea artistică, fără a pierde însă nimic din elementul ludic, păstrând prospeţimea şi abordarea energetică a copilului care cucereşte locul favorit de joacă. Căci performance-ul lui Nigel dezlănţuie imagini pe care ţi le aşterne ca un magician ce jonglează cu momentele delicate şi meditative – ce par să te suspende într-un spaţiu sonor - pentru ca imediat să se dezlănţuie luând cu asalt claviatura sau corzile în ruperi de ritm excepţionale şi pasaje ce ne fac să plonjăm într-un univers sonor al cărui maestru este.

Ca un alchimist ce are ştiinţă de a transforma muzica în aur sonor- Nigel navighează într-un ocean al sunetelor pe care îl stăpâneşte într-un mod unic, un teritoriu pe care ni-l aşterne la picioare şi în care ne este călăuza- transformându-ne în pelerini şi dăruindu-ne împărăţia lui de trăiri, poveşti, vibraţii şi reverberaţii.

Şi sincer- cel mai mult m-a impresionat partea mediană a concertului, aceea în care talentul de compozitor al lui Nigel l-a pus în valoare pe cel de interpret- alături de o trupă excepţională: Rolf Bussalb (chitară), Doug Boyle (chitară), Peter Adams (cello) și pe Piotr Kulakowski (bas), muzicieni ce par să partajeze bucuria de a cânta şi de a fi împreună pe scenă.

Cu un set list ce a cuprins Sonata pentru vioară nr 1 şi Fuga de J.S. Bach, poemele proprii (The Magician of Lublin, Yasha & Zeftel, Elzbiata & Magda, Emilia & Halina, Spirit, Destiny and Transformation, The Cell), piese semnate George and Ira Gershwin (They can’t take that away from me, Rhapsody în Claret and Blue, Porgy & Bess, The man I love, How long has this been going on, Oh, Lady be good) şi trei bis-uri, Nigel a galvanizat aerul Sălii Palatului şi a vrăjit publicul cu talentul de „povestitor”, dăruindu-ne o seară memorabilă. Şi pare să se simtă atât de în elementul lui aici la noi, unde sala îl iubeşte şi îi arată asta vibrând- şi la muzică dar şi la ceea ce spune - încât nu e de mirare că îi face plăcere să revină la Bucureşti, unde acum este pentru a şaptea oară.

Pentru noi seara a continuat în backstage, când am avut privilegiul să stăm la o discuţie relaxată cu Nigel şi să descoperim un om cald, tânăr, vibrant, apropiat şi prietenos, cu un simţ al umorului extraordinar- pe care ţi-e imposibil să nu-l iubeşti - căci este atâta forţă, atâta miez şi atâta energie de lumină în tot ce spune, încât e...irezistibil! Chiar şi părerile lui referitoare la politică, sport, societate deşi sunt foarte ferme şi fără echivoc- sunt livrate cu umor- ceea ce îl face iar deosebit pe acest artist genial şi asumat ca trăitor în această lume!

Şi încă o dată mi s-a confirmat faptul că măreţia rezidă în simplitate, şi cu cât eşti mai evoluat spiritual, cu atât eşti mai aproape de normalitate.