LOUDER THAN BOMBS- drama unei familii de neadaptați- de Michaela Platon
16 Noiembrie 2020, 06:00
Drama danezului
Joachim Trier, scriitor şi producător cu un nume pe care Lars von l-a făcut
celebru, este primul film în engleză al regizorului, şi beneficiază de două
nume mari ale breslei: Gabriel Byrne şi Isabelle Huppert, şi de altele afirmate,
precum Jesse Eisenberg sau Amy Ryan.
Subiectul este la îndemână, l-am mai văzut de sute de ori în filme de calibre diferite: organizarea unei expoziţii omagiale după decesul unei fotografe celebre este momentul în care familia descoperă adevaruri nedevoalate până atunci, referitoare la viaţa secretă şi moartea acesteia. Cei doi fii îşi cară propriile drame de neadaptaţi: cel mare (Jesse Eisenberg) nu reuşeşte să îşi asume statutul de soţ şi tată, cel mic nu are aparent nici voinţa şi nici puterea să se desprindă din durerea dispariţiei mamei. Tatăl, sugrumat şi el de drama personală, este singurul care încearcă să ţină familia laolaltă, dar încercările lui stângace de a stabili punţi de legătură cu cei doi copii sunt inconsistente şi sortite eşecului.
Filmul este
oarecum interesant chiar dacă nu inovează în nici un fel, este comun cu toată
prestaţia actorilor care salvează cât se poate din acest scenariu, fără să
poată suplini însă sclipirea aceea
necesară şi suficientă care face o creaţie să fie distinctă. Filmul a primit cu
toate astea o nominalizare pentru Palme D’Or, aşa că se pare că unii au văzut în
el şi altceva decât am putut-o face eu, devreme ce l-au înscris în cursa pentru
Creanga de aur. Sau poate anul acesta a fost un alt nivel competiţional, sau un
juriu cu o viziune diferită. Sau pur şi simplu Joachim Trier are noroc cu
carul!
Cert e că
Louder Than Bombs nu luminează firmamentul cinematografic, dar nici nu e total
lipsit de virtuţi. Şi tocmai această valoare mediocră îl plasează în rândul
producţiilor sortite unei vizionări singulare urmată de dispariţia rapidă din
conştiinta privitorului, încă o dovadă a faptului că nici măcar un actor mare
nu poate să acopere cu arta lui lipsa de substanţă a unui scenariu comun.
Filmul însă nu este nici mai prost decât multe altele, cu condiţia să fie văzut
ca o etapă în desăvârşirea regizorului.
Mai trebuie să amintesc faptul că Joachim Trier este un nume familiar românilor, filmul lui- Oslo, 31 august- adjudecându-şi în 2012 la Transilvania International Film Festival şi marele trofeu, dar şi premiul pentru cel mai bun scenariu de lung metraj.
Credit foto Cinemagia