Jaf cu stil- comedie amară și actuală- de Michaela Platon

Fără
nici o îndoială filmul ăsta are stil!! De la scenariul inspirat şi plin de umor,
semnat de Theodore Melfi, ce pare dedicat comediei bune, pe care nu doar o
scrie, dar o şi regizează cu succes (el este creatorul celei de acum 6 ani, St
Vincent, cu un Bill Murray cuceritor), la regia “curată” a lui Zack Braff – (mai
cunoscut pt rolul din serialul Scrubs, dar care este şi un scenarist, regizor
şi producător cu potenţial), la distribuţia atât de stilată, încât nu îi poţi găsi
nici un cusur. Căci o partitură în care evoluează Morgan Freeman, Michael Caine
şi Alan Arkin nu poate decât să încânte dacă este comedie- iar Going in style
este una exelentă!

Şi
deşi personajele sunt nişte pensionari ce îşi trăiesc vieţile aparent comune într-un
oraş comun, într-un stil obişnuit, cu evenimente cu nimic ieşite din normal,
acţiunea place tuturor, indiferent de vârstă, căci felul în care cei trei aplică
o “corecţie” necesară vieţilor lor şi restabilesc un echilibru echitabil, ne
face să îi admirăm şi să ne amintim de proprii nostri părinţi sau bunici (pe
care –sincer- ni i-am dori aşa de lucizi, pozitivi şi …aventuroşi, precum sunt
cei trei!)

Felul
în care societatea îi “execută” după o viaţă de muncă, de la patronat la
bancheri, injustetea de a se trezi la bătrâneţe deposedaţi de drepturi şi
rămaşi fără nimic, îi face pe cei trei să aleagă o cale mai “specială” pentru a
ieşi din impas şi de a restabili dreptatea: un jaf! Eeee, şi de aici începe
nebunia, căci nu-i uşor să jefuieşti în doar 2 minute atunci când eşti la vârsta
a treia, iar structural nu eşti un bandit, ci un bunic bun şi blând.

Filmul
este de la început şi pănă la sfârşit un comentariu acid la adresa societăţii
actuale care nu mai valorizează omul ci doar îl exploatează, jafurile
nemaifiind acte reprobabile, iar jefuitorii- infractori- ci mai degrabă
justiţiari şi păstrători ai unei gândiri normale la adresa felului în care ar
trebui trataţi bătrânii. Amărăciunea acestor adevăruri este contrabalansată de
umorul copios, de ironia şi autoironia personajelor care rămân pozitive orice
ar fi. Şi filmul mai livrează şi o altă lecţie valoroasă: că poţi să iei viaţa
de la capăt la orice vârstă, şi că iubirea este un sentiment care te poate găsi,
dacă îi îngădui- indiferent de anii pe care îi ai.

Şi
oricât ar amenda unii această comedie că nu e destul de…sau cănu are…sau că dă
pe-afară de…, mie mi-a plăcut într-un mod special, căci este ca o mâncare
excelent balansată ca gust, într-o armonie de dulce, sărat, amar şi acru, cei
trei domni posesori de Oscaruri livrând roluri minunate, într-un corolar de charismă,
talent şi farmec- in-ne-ga-la-bil!

Lor
li se adaugă Ann-Margaret, care la cei 75 de ani arată fenomenal, graţie
–evident- şi chirurgiei plastice (să nu uităm că a jucat cu Elvis in Viva Las
Vegas!!), Matt Dillon, pe care îl vedem mai rar, şi care aici este un poliţist
tipic, şi mai ales pe incomparabilul Doc din seria Back to The Future începută
în 1985 de Robert Zemeckis, Christopher Lloyd- adorabil în Milton, prietenul
defazat, amnezic dar implicat în toate al celor trei protagonişti.

Şi
fără îndoială că filmul nu este o capodoperă, că acţiunea este predictibilă de
la început şi până la final- dar ce contează când totul este nostim, într-o
energie benignă minunată, iar după vizionare ieşi te surprinzi râzând, destins,
fericit şi amuzat??!! Iar dacă nu asta este menirea absolută a comediilor,
atunci …să inventeze criticii pricinoşi alta, care să fie la fel de capabilă să
ne schimbe starea şi să ne însenineze cu la fel de mare succes! Filmul poate fi văzut pe HBO3.