Green Book, sau drumul de la biopic la Oscar - de Michaela Platon

Cu
siguranţă premiile Academiei Americane de Film pe care le-a luat Peter Farrelly
cu acest scenariu anul trecut, au fost „aproape” pe nepregătite de vreme ce era
nominalizat, totuşi nu poate spune nimeni că au fost chiar o surpriză, căci
Globurile de Aur şi Premiul Bafta dăduseră
deja trendul cu privire la acest Green Book, pe care îl puteți vedea acum pe
HBO.

Cu ce a
cucerit însă până la urma acest film? Cu simplitatea poveştii – care este una
adevărată- şi cu jocul şi chimia protagoniştilor care au valorificat acest
scenariu clean-cut de road movie clasic, plasat în prioada anilor ´60 – în care
rasismul şi prejudecăţile aferente au atins un vârf. Şi deşi pare aproape
ireală, întâlnirea dintre pianistul de culoare şi bodyguardul de origine
italiană este una de excepţie, căci nu doar se transformă într-o relaţie de prietenie
care a durat până la moartea celor doi ( în 2013, la doar câteva luni
distanţă!), dar a marcat şi o schimbare majoră a vieţilor lor- pe unul
scăpându-l de singurătate şi făcându-l conştient de lucrurile care dau sens
existenţei, pe celălalt upgradandu-l cu
totul printr-un swich radical al vieţii. Căci mardeiaşul italian cu inima de
aur a ajuns actor după turneul cu Dr Shirley (a debutat în The Godfather şi a
jucat apoi în Goodfellas şi The Sopranos), deşi familia acestuia din urmă neagă
relaţia pe care ar fi avut-o cei doi - considerând-o ca şi tot filmul- ca fiind
„o ruşine”. Cum însă pelicula este
co-scrisa de Nick Vallelonga , lucrurile sunt undeva în between- ceea ce ne
rămâne fiind creaţia cinematografică în sine, una notabilă, căci este, fără
volute şi flick flack-uri- o poveste simplă şi touchy. Şi cred că tocmai asta
au apreciat juraţii americani, felul în
care regizorul construieşte filmul cu mijloace minime, punctând decisiv cu
personajul interpretat de Viggo Mortensen căruia trebuie să îi atribuim tot
meritul pentru comicul prezent în acest scenariu, în timp ce Mahershala Ali (pe
care l-am văzut de curând şi în Alita) îl potenţează cu prestaţia lui preţioasă
şi uimitoare în rolul muzicianului Don Shirley. Tot acest personaj este şi cel
care aduce tuşele dramatice, problemele nerezolvate de viaţă şi asumare a propriei
identitati- făcându-l neprietenos şi singuratic. Carapacea este spartă de
bonomia şi caracterului lui Toni Lip Vallelonga- care ne apare (nu ştim cât de
romanţat prezentat de fiul co-scenarist) ca un personaj pozitiv- în pofida
faptului că era un mardeiaş fără cultură- dar cu un suflet mare.

Şi cred că
avem nevoie de filme de acestea – cu o energie benignă- care să fie povești
puternice care nu au nevoie de cine ştie ce artificii pentru a trăi pe ecran,
de personaje care reuşesc să iasă din crize ale existenţei lor prin întâlnirea
cu semeni evoluaţi spiritual. Căci
evoluţia spirituală înseamnă şi un status din care să poţi vedea şi alege mereu
binele, știința de te bucura de viaţă şi de a împărtăși zâmbetele cu lumea din
jur, puterea de a vedea adevărul şi de a începe să-l trăieşti. Iar asta nu are
legătură nici cu cultura, nici cu talentul- ba aş spune că este cu atât mai
uimitor genul acesta de abordare a vieții- cu cât personajul este mai ignorant.

Green Book
este dincolo de un road movie- un film al acceptării şi al evoluției- pe de-o
parte a propriei identităţi pt muzicianul negru şi de cealaltă a ieşirii de sub
incidenţa prejudecăţilor rasiale- pt boyguardul de origine italiană. Ei se
asista pe acest parcurs fiecare dându-i celuilalt suportul care să îl susţină
într-o poveste care, chiar dacă nu e pe de-a-ntregul reală, este cu siguranță
verosimilă.

Iar Peter
Farrelly se poate felicita pentru toate deciziile luate cu privire la acest
film (de la co-productie, casting,
script, coloana sonoră etc) care îl reconfirmă după precedentele lui succese:
cele două Dumb & Dumber, Me, Myself & Irene, Shallow Hall sau There’s
Something About Mary- toate comedii- aşa că acum explorând interesant şi
convingător alt registru stilistic - pare să fi trecut într-o altă etapă a
evoluţiei lui profesionale.