GONE GIRL - Thriller psihologic moderat al unui regizor cu marcă - de Michaela Platon

Filmul
despre care vă voi vorbi poate fi văzut la TV 1000 şi ne prilejuieşte o
întâlnire cu David Fincher, un regizor mereu surprinzător, cu clasă, care ştie
să aleagă cele mai neaşteptate scenarii şi să le transpună magistral pe
peliculă, cu un dozaj, o ştiinţă a gros planului şi o cadenţă de mare cineast.

Este suficient să menţionăm doar câteva nume din remarcabila lui filmografie, ca să vă daţi seama că nu exagerez nici un pic: Serialul House of Cards cu Kevin Spacey, Robin Wright şi Kate Mara, excepţionalul The Girl With the Dragon Tatoo cu Daniel Craig, Rooney Mara, Stellan Skarsgård şi Christopher Plummer, The Social Network / Reţeaua de socializare sau tulburătorul The Curious Case of Benjamin Button / Strania poveste a lui Benjamin Button în care îi vedem pe Brad Pitt şi Cate Blanchet, Panic Room, Fight Club, dar şi Alien:Quadrilogy, precum şi thrillerul antologic Seven, cu Gwyneth Paltrow, Brad Pitt şi Morgan Freeman. Un regizor mare ziceam, care aici cu Gone Girl alege o poveste în aparenţă simplă, dar pe care are darul de a o complica, ramifica, duce la paroxism într-o demonstraţie care nu e la valoarea cu care ne-a obişnuit, dar care este totuşi plină de calităţile unui cineast de substanţă.
Fata dispărută este un thriller cu o întorsătură din condei prea puţin spectaculoasă, dar care reuşeşte să te ţină captiv în scenariu, cu toate că pare previzibil la un moment dat. Rolurile principale sunt jucate de către Ben Afflek şi Rosamund Pike, dar îi vedem în film şi pe Neil Patrick Harris, Stella Ward şi Tyler Perry. Bine jucat, bine regizat , bine scris, dar fără strălucirea cu care ne-a uimit de atâtea ori David Fincher.

Povestea este în aparenţă una de dragoste, dar care se transformă într-un thriller, atunci când o soţie iubitoare, parte a unui cuplu fericit şi o femeie de succes- dispare în ziua celei de-a cincea aniversări a căsătoriei. Evident, primul suspect este soţul ce trebuie să facă faţă asaltului presei de scandal care abia aşteaptă un subiect suculent ca să se înfrupte. Şi cum manipularea mass media este cea care condamnă, tot ea este cea care întoarce foaia şi îi face pe telespectatori să simpatizeze, să empatizeze şi să ovaţioneze, fără să aibă vreo clipă conştiinţa că sunt doar un cârd de oi mânate de la spate de producători şi moderatori.

Un
film în care toate aparenţele înşeală şi finalul deschis lasa loc pentru orice,
inclusiv pentru o urmare.

Ce învăţăm din filmul acesta? Că trăim într-o lume de psihopaţi camuflaţi în
oameni buni, ca în oricine se poate ascunde un criminal şi că imaginaţia în
materie de făcut rău nu are limite.

Avem
vreo scăpare? Păi..nu prea, dacă ne gândim că afară este o junglă şi că deşi
pentru unii suntem vânători, pentru alţii reprezentăm vânatul!

Ben Afflek este Nick Dunne , un scriitor obscur care pare să tragă foloase de
pe urma soţiei, o celebra scriitoare şi personaj de carte.Pentru cel care are
în palmares cu ARGO- 3 premii şi 4 nominalizări Oscar, 2 premii şi 3 nominalizări
Globul de Aur, 3 premii şi 4 nominalizări BAFTĂ, rolul acesta nu pune nici un
fel de probleme şi cu siguranţă l-a acceptat nu pentru valoarea lui intrinseca,
ci pentru colaborarea cu David Fincher.

Rosamund Pike este Amy, frumoasa , talentata şi prodigioasa soţie a personajului jucat de Afflek pe care am văzut-o în câteva roluri bune din filme notabile: de la Die Another Day, la Bond Girls Are Forever, la Pride & Prejudice şi Wrath of The Titans- la Jonny English Reborn, în toate primind cronici bune şi laude pentru frumuseţe şi performanţă actoricească. Deşi este veridica în personajul din Gone Girl , cred că poate mai mult şi aştept un regizor care să o crediteze cu o partitura de substanţă.

Şi tot în anul apariţiei în Gone Girl (2014) am văzut-o şi în rolul Enny din A Long Way Down / Adio, dar mai stau puţin, comedia cu accente dramatice a lui Pascal Chaumeil în care joacă alături de Pierce Brosnan, Imogen Poots, Aaron Paul și Toni Collette.
Una peste alta, un film de văzut , pe care îl recomand cu speranţa că vom mai fi învăţat ceva folositor de aplicat în relaţiile interumane, după ce îl vom fi urmărit.