Gaudeamus - Interviurile-cărți  cu scriitorii care-și  publică jurnalele în timpul vieții

Ce mai poate spune nou într-un interviu despre sine însuși un scriitor care-și publică jurnalul sau memoriile în timpul vieții?

 Asta depinde de cel ce îi pune întrebările. (Las deoparte interviurile ocazionale, cele de după apariția unei cărți, împlinirea unui număr rotund de ani sau după ce intervievatul a luat un premiu.) Mă gîndesc la acele interviuri lungi, care se transformă în cărți și care uneori ajung să țină loc de biografie oficială a intervievatului.

Ce poate să-l  mai întrebe reporterul pe David Lodge după minuțioasa lui carte de memorii? Sau pe Mario Vargas Llosa, cel ce scrie despre el însuși fără să aștepte să fie intervievat, dar care, ca omul care a făcut gazetărie, nu refuză întrebările jurnaliștilor?

 Nu numai că există ce, dar pot apărea la concurență cărți de interviuri cu același scriitor în care citești lucruri diferite, și asta fără ca persoana intervievată să fabuleze. Gabriel Garcia Marquez s-a lăsat intervievat pe larg, la date diferite de trei jurnaliști cărora le-a vorbit despre viața lui și care au publicat apoi cărți despre el, fiecare adăugînd lucruri noi despre viața și opiniile romancierului. Pur și simplu Gabo și-a adus aminte de tot soiul de întîmplări din viața lui, fără să-și inventeze trecutul.

Asta li se întîmplă nu numai scriitorilor, ci și persoanelor care își examinează periodic trecutul și cărora memoria le oferă lucruri uitate, depozitate în sertare care parcă se deschid singure. Nu e vorba despre întîmplări jenante, din categoria celor de care nu ne place să ne amintim, ci de momente care-ți revin în cap, în cele mai mici amănunte, și cărora nu le-ai acordat atenție atunci cînd s-au petrecut.

Cei care țin jurnale zilnice știu foarte bine cum e cu asta. Seara cînd își scriu însemnările fac o selecție a întîmplărilor zilei, lăsînd pe dinafară diverse momente care li se par neimportante. Un asemenea diarist mi-a spus acum cîteva zile că, recitindu-și însemnările din anii nouăzeci, și-a dat seama că ar trebui să scrie un fel de jurnal al jurnalului său, în care să noteze și ceea ce a socotit neimportant, atunci, pentru cronica lui zilnică și care mai tîrziu i s-a părut cît se poate de semnificativ pentru acei ani. Cît despre capitolul „opinii despre întîmplările zilei”, aici omul mi-a spus că de cele mai multe ori e în total dezacord față de ceea ce scrisese atunci, încît în paginile de jurnal de azi scrie mai mult despre opiniile sale de odinioară decît despre întîmplările zilei. În afară de aceste certuri cu sine însuși, diaristul mi-a spus, dezamăgit, că jurnalul lui e mai bun ca să-i amintească de ceea ce n-a scris, decît de cele pe care le-a a pus pe hîrtie.

Cristian Teodorescu