DUNKIRK al lui Christofor Nolan - un film cu o formulă de comunicare covârșitoare
06 August 2018, 06:00
Că Mr. Christopher Nolan este “a royalty” a cinematografiei, nu se mai îndoieşte nimeni de pe la Inception încoace, dar ce a făcut cu acest Dunkirk este şocant! Dacă l-ați ratat în cinematografe anul trecut, aveți acum ocazia să îl vedeți (revedeți!) la HBO.
Deopotrivă autor al scenariului şi regizor, Nolan vine cu o viziune emoţionantă, dramatică despre o pagină de istorie controversată, petrecută în 1940. Căci nu ştiu ce anume i-a împedicat atunci pe nemţi să îi decimeze pe aliaţi pe plaja de la Dunkirk, de unde miile de soldaţi au scăpat în mod miraculos datorită ambarcaţiunilor mici care i-au cules şi readus în Anglia.
Filmul aproape că nu decupează personaje, ci mai degrabă tipologii, adevăratul protagonist fiind “razboiul”. Nedrept, aberant, reducând totul la frică şi supravieţuire, războiul ne arată faţa hidoasă, aceea cu care mutilează sufletele, care retează existenţe şi lasă posterităţii imagini terifiante cărora nu le putem uneori face faţă. Viscerale, dureroase până la ţipăt, unele scene ne lasă într-o perplexitate care nu e mai puţin intensă pentru că e vorba de un film! Toate sentimentele, situaţiile, stările pe care le vedem pe ecran sunt parte dintr-o istorie nu prea îndepărtată ce se mărturiseşte în acest film în toată ”măreţia” ei, făcându-ne să ne fie groază de ce a ispăşit omenirea şi cu câtă uşurinţă erau trimişi la moarte sigură tineri şi mai puţin tineri, o armata obligată să fie beligerantă de “strategii” care o conduceau.
De genială inspiraţie în contextul peliculei este jonglarea cu spaţiul temporal, aceeaşi întâmplare fiind văzută din unghiuri diferite, cu alte personaje experimentând aceeaşi conjunctură cu trăiri similare. Iar “cuvântul” de ordine în acest spaţiu pe care îl creează Nolan este “frica-supravieţuire”, aproape un concept pe care se bazau acţiunile tuturor, şi pe care filmul îl introduce cu o viziune sincretică, majorând miza comunicării. Felul în care scenariul îşi spune povestea este şocant, coloana sonoră cu muzica lui Hans Zimmer asaltându-ne pur şi simplu şi punându-ne în stare de şoc. Căci oricât i-ai spune minţii că e vorba de o ficţiune, simţurile alertate de tensiunea pe care o induc sunetele nu te lasă să priveşti pur şi simplu, ci te angajează participativ, ritmul filmului ajungând să îţi dicteze pulsul. Dramatismul imaginilor dă năvală peste emoţiile deja într-un crescendo, şi ce simţi ţi se înnoadă în gât, şi eşti copleşit de tristeţe şi de revoltă, şi de neputinţă. Iar dacă mai şi cutezi să te gândeşti că filmul este o transpunere a unor fapte reale, totul devine copleşitor!
Dunkirk ne cucereşte cu sunetul, cu imaginea, şi mai puţin cu personajele sau dialogul, implicând astfel major spectatorul în lipsa unei puneri pe tava generate de context, aşa că fiecare îşi trăieşte propriul lui film interior ce rezonează cu sensibilitatea, cu background-ul cultural, cu empatia sau compasiunea pe care avem putinţa să le simţim, cu încercarea fascinantă de a integra o atare experienţă- care , iată - nu mai este doar una cinematografică.
Imaginea este perfectă şi ar trebui să îl luăm deja în calcul pe Hoyte van Hoytema pentru un Oscar - căci recidivează magnific cu acest Dunkirk, după “Tinker, Tailor, Soldier, Spy” , minunatul “Her”, “Interstellar” şi “Spectre”. Şi tot în cărţi cu şanse mari - căci filmul lui Nolan pare făcut pentru mareţie - sunt şi Lee Smith pentru montaj, Nathan Crowley pentru design de producţie, Emmanuel Delis şi Gary Fettis pentru decoruri. Iar lui Hans Zimmer- genial în tot ce face, şi poate cel mai valoros compozitor de muzică de film al ultimilor 20 de ani- i-aş acorda Oscarul “by default”- întreaga lui carieră fiind un şir de creaţii exceptionale, una mai impresionantă ca alta; de la Pacific, DaVinci Code şi Gladiator, la 12 Years a Slave, Pirates of the Caribbean- On Stranger Tides si Inferno- de la The Little Prince, The Dark Night Rises la Woman in Gold, toată muzica lui are o valoare implicită, devenind personaj sui generis al peliculelor pe care le acompaniază.
In ceea ce priveşte distribuţia, Nolan a mizat pe nume de excepţie precum Kenneth Branagh - pe actori cu o charisma incontestabilă - Tom Hardy şi Cillian Murphy, pe veterani ai scenei şi ecranului ca Mark Rylance ( de exceptie în Bridge of Spies al lui Spielberg acum doi ani!), pe staruri din lumea muzicii- Harry Styles de la One Direction - şi pe faţa fresh a unui debutant, Fionn Whitehead, care ne impresionează. Fiecare are “momentul” lui de măreţie, când felul în care se poziţionează în personaj devine excepţional.
Psihologic vorbind, până la final, Dunkirk ajunge să “coabiteze” cu noi, în noi, într-atât de covârşitoare este formula de comunicare a acestui film perfect cinematografiat, căruia cei mai pretenţioşi dintre pretenţioşi i-ar putea reprosa doar dilogul pe alocuri convenţional sau abordarea non-lineară în defavoarea celei cronologice, sau poate lipsa unui nucleu care să “centreze” acest film “despre razboi” şi nu “de razboi”, pe care Nolan alege cu mult fler să îl livreze în tehnica IMAX (imagine şi sunet exceptionale!).
Nu mă îndoiesc însă că va deveni antologic, iar peste ceva vreme alţi şi alţi cineaşti se vor revendica din substanţa acestui Dunkirk ce pare a fi pentru mulţi filmul anului trecut - poziţionare cu atât mai meritorie cu cât 2017 a fost bogat în producţii de valoare.
Michaela Platon
