Despre Mihai Viteazul şi intrarea în Alba Iulia, octombrie 1599, de Dan Manolache

A încerca schiţezi în câteva fraze profilul voievodului Mihai pare dintru început o întreprindere temerară. Ce să spui mai întâi despre o personalitate atât de cunoscută şi atât de …necunoscută, atât de admirată şi atât de controversată? A fost, asta este evident, o personalitate privită cu interes deopotrivă de contemporani şi de cei care i-au urmat. A fost idealizat de Nicolae Bălcescu în cartea sa “Românii supt Mihai voievod Viteazul”, hiperbolizat de George Coşbuc……. „Iar barda-i din stânga ajunge la cer, /Şi vodă-i un munte..”  Regimul communist l-a “criticat” mai întâi că nu s-a sprijinit suficient pe popor, ba chiar prin „legământul lui Mihai” a făcut jocul „boierilor exploatatori” legând şerbii de glie. Treptat, „greşelile ideologice” i-au fost iertate iar vodă a fost prezentat, în stilul bombastic şi gol al epocii, ca fiind primul ctitor de ţară, sau cel mult al doilea după Burebista, strămoşul nesemuitului conducător cu care Providenţa a  binecuvântat România.

      Cum arăta Mihai Viteazul? Desigur cea mai cunoscută imagine este cea din celebra gravură a  lui Aegidius Sadeler. Artistul a înconjurat chipul domnitorului cu un text care îi sintetezizează destinul: „ Mihai voievodul Valahiei strălucit în norocire şi nenorocire şi virtuos în amândouă.” Tot un portret de data aceasta în cuvinte îi consacră un alt contemporan, unul dintre cei mai mari scriitori spanioli, Lope de Vega. El îl descrie ca fiind: „ Furios, lat în spate, înfăţişare şi statură de uriaş, ochi mari, fruntea netedă, păr cârlionţat, nas lung ascuţit, încruntat, cu barba măruntă, oacheş la faţă, bun de picior, straşnic vorbăreţ, iar în atacurile ce le dă cel dintâi se repede şi mai adânc în vălmăşag pătrunde. Nu se rade şi nici nu se sulemeneşte. Nu cunoaşte ce-i olanda, nici parfumurile, iasomie ori vraier, nu caută patul moale. Nici nu mănâncă numai fazan.”

          Care sunt, în esenţă, întrebările pe care şi le-au pus cei care i-au cercetat viaţa şi faptele? În principiu, una singură, din care derivă toate celelelte. Ce gândea Mihai Viteazul? Desigur, răspunsurile nu pot fi decît indirecte.

           S-a considerat Mihai, roman, valah? Aici „da-ul” pare fără dubii de vreme ce contemporanii săi o ştiau. O afirmă, spre exemplu, Michael Eytziniger cel care descrie bătălia de la Şelimbăr (18/ 28 octombrie 1599) şi intrarea învingătorului, câteva zile mai târziu, în cetatea Alba Iulia, într-o cronică tipărită in anul 1600: „ I-a atact pe transilvăneni cu 25 000 de oameni puternic înarmaţi, i-a bătut, i-a risipit şi i-a pus pe fugă. Cele două armate s-au întâlnit dimineaţa la ora 9, măcelul şi hărţuiala au durat 5 ore în care vreme cardinalul (Andrei Bathory) a fost bătut complet. După aceea, voievodul valah, s-a îndreptat spre Alba Iulia şi înainte ca el să ajungă în oraş, locuitorii i-au ieşit în întâmpinare la depărtare de o milă, l-au primit cu multe plecăciuni şi l-au condus spre oraş şi pretutindeni a fost întâmpinat cu bucurie.”

          Cum altfel dacă nu prin conştiinţa că aparţine neamului său am putea explica preocuparea pentru religia ortodoxă a conaţionalilor sustinută atât prin tratatul cu Sigismund Bathory (1595)  şi mai apoi prin actele sale de vremelnic domnitor al Ardealului? Ştim că aşezat ortodoxia transilvană sub autoritatea Mitropoliei muntene, ierarhii ei fiind hirotonisiţi la Târgovişte iar, la Alba Iulia, a zidit un nou lăcaş pentru Mitropolia română a Ardealului şi de asemenea că a dorit şi obţinut privilegii economice pentru clerul orthodox.

     O altă întrebare care naşte şi astăzi controverse, este dacă a dorit şi realizat conştient unirea celor trei ţări române. Cred că un răspus pertinent a dat marele istoric A.D. Xenopol: „ Prin aceasta, Mihai realizase, fie cât numai pentru o clipă unitatea politică a ţărilor române, fapt de o însemnătate nemăsurată, dacă nu ca o încoronare a năzuinţelor trecute…..desigur ca o apucare înainte a ţintei pe care poporul românesc….trebuie să o aibă pentru viitor.”

    Este ţinta pe care „ poprul românesc” a urmărit-o până în 1918. Aici credem că stă imprtanţa „momentului” Mihai Viteazul şi nemurirea lui in istoria românilor. Căci, spune Nicolae Iorga, „ A-l uita pe Mihai Viteazul, acum şi întotdeauna ar fi să ne uităm pe noi înşine, să părăsim memoria noastră.”

       Vom încheia cu o cugetate a lui Mihai Eminescu, care ne învaţă cum trebiue priviţi cei care tratează cu nepermisă uşurinţă.....istoria:

„ Degeaba piticii moderni ar îmbrăca zalele lor mâncate de rugină dacă nu pot umplea sufletele cu smerenia şi credinţa celor vechi.”