Conu’ Petrache, de Dan Manolache

Petre P. Carp, cel care a plecat dintre noi cu un secol în urmă, la 19 iunie 1919, a fost un boier, un adevărat boier cum nu au fost mulţi în România.

Un boier care şi-a admininistrat singur moşia căci a rămas întraga viaţă ataşat de locurile natale, de Ţibăneşti, sat din Moldova de mijloc situat pe valea Socovăţului....

Fiul marelui stolnic Petrache Carp s-a dovedit a fi un aristocrat şi în viaţa politică în care a intrat după studii la Berlin şi Bonn. Diplomat, ministru, prim ministru în două rânduri, liderul conservatorilor români nu şi- a tranzacţionat niciodată principiile chiar dacă intransigenţa sa, să recunoaştem atipică, îl singulariza şi uneori îl izola.

Elisa Brătianu spunea despre el cu dreptate, „Îmi dau seama că, prin cuvintele sale de spirit, îşi făcea duşmani, că felul său drept de a vorbi nu era înţeles...”.

Spunem cu dreptate pentru că vom cita ca argumente doar două dintre opiniile sale exprimate demult dar cu relevanţă, credem şi în vremea noastră. Aşadar, în 1904 aprecia cu o remarcabilă clarviziune: „Se zice: capitalurile străine intră în ţară şi apoi ies din ţară şi se duc la străini înapoi cu un mare câştig. Aşa este. Dar ploaia care a căzut pe pământ se întoarce iarăşi la cer, căzând însă pe pământ, îl îmbogăţeşte, îl alimentează şi-l face mai producător. Aşa şi cu capitalurile străine. Ele vin la noi şi apoi iarăşi se duc; însă din trecerea lor pe la noi va ieşi o întărire atât de mare a muncii naţionale, încât vom fi recunoscători şi acelora care le-au adus şi acelora care le-au întrebuinţat”.

Iată şi o adevărată profesiune de credinţă rostită în 1911 : „Autoritatea morală a unui om politic nu se câştigă decât printr-un singur mijloc. În viaţa ta privată să fii întotdeauna corect, în viaţa ta publică să fii întotdeauna dezinteresat.....Prin principii se fac revoluţii, pe afaceri nu.”

             Spuneam că nu îşi schimba convingerile, că dădea dovadă uneori chiar de o excesivă inflexibilitate....

De pildă, o axiomă în care a crezut toată viaţa a fost „niciodată cu Rusia....totdeauna cu Occidentul”. Fidelitatea faţă de acest crez l-a făcut ca în 1879 să-şi exprime în Parlament îngrijorarea că vom cădea in braţele vecinului de la Răsărit întrebându-se „ când sunt ele periculoase atunci când ne strâng cu ură sau când ne strâng cu drag”. De aci trebuie să pornim şi când judecăm poziţia sa din 1916 când s-a opus ferm intrării noastre în Primul Război Mondial alături de puterile Antantei. A spus atunci în Consiliul de Coroană: „ Doresc să fiţi învinşi căci victoria voastră va fi ruina ţării”.

Istoria nu i-a dat dreptate Conului Petrache, boierul de la Ţibăneşti. S-a stins în urmă cu un veac însingurat şi întristat. Nimeni însă nu i-a contestat nici buna credinţă nici patriotismul.

Cu maliţiozitatea cunoscută a plecat lăsându-ne o ultimă remarcă: „România are atâta noroc încât nici nu are nevoie de oameni politici.”

Vorbe pe care mulţi politicieni de ieri şi de azi par a le lua mult prea în serios.