“Bucureşti, Bucureşti, fratele meu eşti!”, de Dan Manolache

               Frumoase aceste versuri ale unui cântec interpretat de inegalabilui şi eternul Gică Petrescu! Frumoase da, dar adevărate? De ce aceasta întrebare? Pentru ca ştim, din surse la fel de sigure, că românul e frate şi cu codrul, sau…. invers! Ori românul, sau mai precis, unii români, şi-au cam oropsit “ fratele” după principiul “din codru rupi o rămurea, ce-i pasă codrului de ea?”

               Dar, vorba lui Alfred Hitchcock, nu despre codri vom vorbi ci despre… Bucureşti. În prezentarea istoriei lui ne lovim de o altă vorbă memorabilă ce pare a-i fi guvernat uneori trecutul şi mai des prezentul, “eu te-am făcut, eu te omor!”. Rezultatul, distrugerea unor clădiri de patrimoniu, dispariţia unor spaţii verzi, apariţia unor construcţii ce ilustrează kitsch-ul, plasarea unor noi imobile în locurile cele mai nepotrivite, starea de “relativă” curăţenie, circulaţia infernală etc, etc

            Toate aceste “eforturi” de urâţire nu ne pot ascunde un chip absolut fermecător al unui oraş pe care il purtăm in inimă fie că- i suntem sau nu locuitori.  O călătorie prin capitala de astăzi a Romaniei, metropolă cu o suprafaţă urbană de 412 km² şi o populaţie de aproximativ 2,2 milioane de locuitori este, credem edificatoare.

             Parcurgând strazi dar şi secole, vom întâlni fireşte contemporani, mai mult sau mai puţin civilizaţi, dar şi mărturii emblematice ale altor vremuri, vom admira ce există dar ne vom putea închipui cum a fost lumea ….lor, a celor care ne- au lăsat şi ce să admirăm şi ce să regretăm! Fostul “mic Paris” are şi astăzi nenumărate puncte de atracţie, bulevarde largi dar şi străduţe umbrite de tei sau stejari, mari restaurante dar şi micuţe cârciumioare, clădiri monumentale dar şi fermecătoare case inundate de flori…..

             Să nu uităm însă momentul de plecare: primul act domnesc cunoscut care atestă existenţa Bucureştiului. A fost emis de Vlad Ţepeş cu 559 de ani în urmă. Prin conţinutul lui, Domnul, “cu a sa bunăvoinţă, cu inimă curată şi luminată”, dăruia “lui Andrei şi cu fiii săi, Poiana lui Stev şi lui Iova şi lui Drug… ocina lui Petre din Ponor… Şi cine dintre dânşii va muri, iar ocinele să fie celor rămaşi, la dânşii prădalnica să nu fie”. Hrisovul, un pergament lung de 45,5 cm şi lat de 30,5 cm, în slavonă, era emis cu scopul de a-i scuti pe cei amintiţi de dările obişnuite, pentru ocina lor din Mehedinţi şi se încheia cu menţiunea că “s-a scris în septembrie 20, în cetatea Bucureşti, în anul 6968 “, adică 1459.

              Să revenim însă în veacul nostru. Seduşi de înfăţişarea Bucureştilor sau nemulţumiţi de ea nu ar trebui să uităm că noi suntem cei care o putem schimba în bine. Pentru asta ar trebui însă să ne abandonăm fatalismul şi să dam dovadă în fiecare zi că ne pasă de oraşul în care locuim sau pe care îl vizităm. Altfel suntem condamnaţi să sperăm, din patru în patru ani, că, în sfârşit, “ne-a ieşit coşaru-n drum” astfel încât “griji, nevoi, necaz, durere, se vor duce ca un fum”. “Coşarul” ales s- a dovedit a fi, de cele mai multe ori încă o….. iluzie pierdută.