Almodovar, sau drumul dintre Durere și Glorie- de Michaela Platon

Am
spus de mai multe ori că îmi place fără rezerve Pedro Almodovar.
Pentru filmele lui speciale cu subiecte de o extraordinară
diversitate, despre istorii de viaţă năucitoare - şi chiar pentru
fronda asta a lui de a-şi promova şi distribui singur producţiile,
care sunt ele însele îndeajuns de valoroase încât împreună cu
brandul pe care îl reprezintă creatorul lor, să iasă în lume
corespunzător.

De
la Todo
sobre mi madre, La mala education
şi Able
con ella,
la Volver,
Los abrasos rotos, La piel que habito
şi Julieta
-filmografia lui Almodovar este una îndeobşte corozivă, ce
dinamitează locurile comune şi vine cu o satiră pe rând
maliţioasă şi ironică, când cu un comentariu (şi el critic!)
asupra naturii umane, societăţii sau chiar divinităţii pe care o
chestionează pe alocuri dubitativ.

La
prima vedere Dolor
Y Gloria
pare mult prea aşezat şi linear comparativ cu precedentele scenarii
almodovariene care baleiau între thriller psihologic, dramă sau
incursiuni în universurile unor personaje cu personalităţi
deviante. Dar este doar o aparenţă, filmul fiind de o dărâmătoare
subtilitate, ce vine poate din caracterul cvasi-autobiografic, căci
multe dintre trăsăturile personajului Salvador Mallo par a i se
potrivi autorului: e regizor, gay fără emfază, apartamentul de
factură retro- chic din film este chiar cel al lui Almodovar, ca şi
stilul vestimentar al personajului.

Şi poate ceva din flashback-urile ce secvențializează acţiunea şi o racordează cu etape ale copilăriei - ce ne oferă cheile în care să citim povestea - vine tot din viaţa personală, ceea ce ataşează o latură sensibilă scriptului.

În
aparenţă simplă şi fără volute, povestea regizorului cândva
celebru ce pare pierdut într-o realitate în care este decimat de
probleme medicale - se amalgamează cu dimensiunea copilăriei lui
Salvador alături de o mamă cu personalitate puternică- jucată de
cine altcineva decât Penelope Cruz, perfectă în orice rol,
fermecând camera cu frumuseţea ei ce transcende tiparele, care pare
şi mai evidentă într-un film fără alte personaje feminine de
interes, în afara prietenei şi asistentei de o viaţă a lui Mallo.

Filmul
îl aduce în prim plan pe Antonio Banderas pe care într-un mod
nedrept Hollywood-ul l-a deturnat de la filmul de mare calibru cu
partituri care să îi pună în valoare talentul extraordinar,
valorizându-i doar frumuseţea meridională, aşa că filmografia
lui adevărată rămâne cea spaniolă.

Şi
este fermecător şi subtil în rolul acesta sensibil dar şi matur,
felul în care îi dă viaţa lui Salvador Mallo fiind demn de
talentul unui mare actor, aşa că acum ne explicăm pe de-a-ntregul
premiul de la Cannes pentru cel mai bun actor în rol principal.

Primit
cu cardură de către public şi critică pe Croazetă, Dolor y
Gloria nu reuşeşte nici de această dată să îi aducă lui
Almodovar Palme D’or-ul, dar reuşeşte să ne convingă că
maestrul spaniol se rafinează cu fiece nouă producţie, livrând
acum o creaţie de substanţă, impecabil cinematografiată şi
uluitor de atrăgătoare cu toată aparenta ei simplitate.

Felul
în care se apropie de Mallo, în care îi devoalează gradual felii
din viaţa strângând până la final totul cu „filmul” - ca
element liant- este dovada unui talent unic ce mai confirmă încă o
dată. Şi totuşi spaniolul nu îi face concesii protagonistului,
drama lui legată de boală, de pierderea mamei şi a iubirii
neacordându-i circumstanţe atenuante, ci plasându-l într-o
vulnerabilitate ce nu îl absolvă de tăcerea creativă.