A Cure for Wellness - un thriller cu atmosferă industrial- horror- vintage- de Michaela Platon

Cu
titlul ăsta te-ai aştepta să vezi un film cu un mesaj motivaţional, care să îţi
mai servească încă un exemplu de cum să îţi trăieşti viaţa şi să înfrunţi tot
ce ea îţi oferă. Dar dacă te grăbeşti să-l vâri pe Gore Verbinski în tiparul ăsta,
ai ratat din start înţelesurile, pe care el şi numai el le deţine pe
de-a-ntregul, şi ni le serveşte şi nouă într-o peliculă ce dă citate permanent
din toată filmografia de gen. A Cure for
Wellness începe cu câteva imagini care te înhaţă rapid cu viziunea unui regizor
care are toate datele să facă un film memorabil. Şi o ţine tot aşa, interesant,
catchy, până la un punct în care nu te afectează major că vezi o versiune de la
Inception, spre exemplu. După aceea însă, cultura cinematografică nu îl mai
slujeşte, şi oscilezi între a crede că te lansezi într-un film cu vampiri şi
aceea de a rămâne într-un SF-fantasy- thriller. Căci are Gore o punctuaţie
cinematografică de m-a facut să-mi pun mâinile la ochi şi degetele în urechi (
succesiv, nu simultan! hahaha), când, pe alocuri, filmul este prea crud şi prea
intens, cu scene mult prea viscerale pt mine. Dar nu contest că unora tocmai
asta le place, aşa că şi de data asta nu mă încadrez în publicul reprezentativ.

Ideea
e că filmul pare să evolueze excelent în prima parte, care creează tensiune şi
premise unui climax care s-ar dori interesant, dar se “relaxează” inexplicabil,
când în loc să detoneze derapează, dezumflându-ne când aşteptam cu nesaţ să ne
lovească spectaculosul.

Şi
nu mă pot abţine să nu împărtăşesc cu voi faptul că pe alocuri am avut senzaţia
că sunt în Glissando al lui Mircea Daneliuc, care experimenta acum câteva zeci
de ani saunele labirintice cu personaje suprarealiste, şi fizionomiile fără expresie ale unor oameni ce acţionau ca
în transă, sau ca drogaţi - dar asta mi-a făcut plăcere, ca un alt fel de
recunoaştere a genialităţii unui regizor român curajos şi avangardist- şi ,
poate, prea puţin înţeles.

Vagul
temporal în care acţiunea translează de pe Wall Street într-un chalet elveţian
cu atmosferă industrial- horror- vintage (care doar pare o oază binecuvântată
în care unii vin ca să fie într-un retreat menit să îi echilibreze) personajele
(excelent interpretate!), coloana sonoră inspirată – au darul să ne tensioneze şi
să ne inducă o aşteptare, dar e nevoie de mai mult decât atât ca să se închidă
“ecuaţia” cinematografică printr-o soluţie care să nu devină hilară de-a
dreptul, acolo unde ar fi trebuit să fie dramatică. Bine însă că nu devine
ireverenţioasă, salvând- aşa, cu toate citatele, truismele, cliseele prezente-
oarecum finalul, care este cu un happy ending problematizant. Căci Verbinski nu
deznoadă problema punându-i punct, ci lansează o alta, terifiantă- chiar dacă e
una fantezistă: oare potentaţii societăţii nu îşi pot permite chiar orice,
ideea vieţii fără sfârşit nu este “the absolute bribe”???

Şi
uite aşa –într-un mod paradoxal- A cure for Wellness te lasă într-o notă tragi-comică,
evident asta daca ai şi simţul realităţii şi pe cel al umorului, dar o face în
stilul inconfundabil al lui Verbinski,
cel pe care l-a pus în valoare în The Ring, Pirates of the Carribean , The
Lone Ranger sau Rango, pt care a câştigat şi un Oscar în 2012, dovedind că animaţia
poate fi şi “altfel”. Şi ne place
Verbinski când manageriază horrorul, căci o face inspirat (chiar dacă uneori
are nişte ocultări forţate) şi reuşeşte să ne “sperie” cu scenarii îndrăzneţe,
dar care nu excelează prin finaluri pe măsură! Aici are şi regizorul partea
lui, căci puteam să pun pariu că şi-a băgat codiţa şi în script, pe care îl
semnează alături de Justin Haythe, cel care ne-a regalat cu Revolutionary Road,
Snitch, The Lone Ranger sau The Clearing- un film ce pune în valoare trei mari
artişti: Helen Mirren, Robert Redford şi Willem Dafoe.

În
Terapie pt Viaţă, Verbinski alege cu intuiţie, căci Jason Isaacs ( Lucius
Malfoy din Harry Potter!) este un actor cu un mare potenţial, a cărui privire
verde ca un laser l-a predestinat rolurilor negative, aici interpretându-l
convingător pe ciudatul doctorul Volmer. Alături de el îl distribuie pe Dane
DeHaan, un tânăr actor a cărui fizionomie ne aminteste când de Leo Di Caprio,
când de Matt Damon, şi care s-a descurcat de minune în The Place Beyond the Pines şi Chronicle,
după cum reuseşte să se poziţioneze bine în rolul principal şi aici, cu o
partitură pe care se va bucura să o aibă în portofoliu, căci este o dovadă a creşterii
lui artistice şi a direcţiei pe care se înscrie cariera lui.

Fermecătoare este şi Mia Goth, englezoaica ce
ne bulversa în Nymphomaniac (I si II) al lui Lars von Trier, şi era specială în
Everest, în care o distribuia Baltasar Kormákur acum patru ani. Rolul din
filmul lui Verbinski îi adaugaă o latură deosebită, ea reuşind să fie o Hannah
misterioasă, defazată şi fragilă, care în final dă dovadă de o forţă uimitoare,
ce poate o să o aducă în vizorul publicului oarecum reticent la farmecul ei
special şi la frumuseţea ei dincolo de tipare.

Acum
puteți vedea filmul pe HBO, dacă l-ați ratat cumva pe marele ecran.