PÂINE ȘI CIRC – VARIANTA GERMANĂ, de Georgeta Filitti
14 Iunie 2018, 06:20
Întreaga Europă civilă e cuprinsă de foamete, după patru ani de război. România, din puținul ce îi rămăsese, cu alternanța distrugătoare de secetă și ploi torențiale, trebuia să trimită și din ce nu avea, în primul rând în Germania.
Paradoxal, la București piața funcționa: Dar cu prețuri exorbitante, având pe tarabe mărfuri teoretic interzise publicului autohton: carne, pui, brânză, ouă, unt, zahăr. ”Lumea nu se mai emoționează, plătește și zice bogdaproste că are ce mânca”, scria un resemnat. Dar cei lipsiți de bani și care erau și cei mai numeroși?
Și unora și altora le va fi adus oarecare alinare o împrejurare hazlie: păstrarea cu obstinație în fruntea administrației militare germane a feldmareșalului von Mackensen. În loc să se lupte în Occident, bătrânul ofițer prusian redacta, la 8 iunie, ordonanțe suprarealiste: alimentele să fie puse la vânzare nu pe raftul gol ci pe hârtie, să nu fie atinse de public cu mâna, gustate cu scobitoarea ori lingurița prăvăliei. Apoi, obligatoriu, trebuiau acoperite de frica muștelor. În fine, oltenii care vindeau cu cobilița să nu aibă păduchi. Un mucalit nu s-a putut abține și se întreba retoric: Pe când va indica neamțul bucureștenilor ce ziare au voie să folosească la toaletele publice? Steagul, Lumina, Gazeta Bucureștilor, adică foile colaboraționiste?
Pentru a înțelege drama orășenilor trebuie spus că un funcționar mărunt primea 120 lei pe lună iar kg. de cartofi costa 5 lei, fasolea verde, 8 lei, zahărul și untura, 32 lei. Fragii, trufandale, se vindeau cu 100 lei kg.
Ideea înnoirii hainelor era exclusă, singura soluție rămânea cârpitul. Dar o bobină de ață ajunsese 60 de lei (înainte de război se vânduse cu 10 bani).
Totuși ocupantul căuta să impună un simulacru de normalitate. Ziaristul berlinez Arthur Kellermannn scria: ”Văzuți de aproape, Bucureștii fac impresia unei văduve frumoase pe care o prinde bine o tristețe ușoară și un zâmbet de resemnare”. Desigur, spectacolele se succedau frenetic, pe de parte lumea simțea nevoia relaxării, pe de alta artiștii înșiși trebuia să supraviețuiască. Iată ce se juca la București în iunie 1918: opereta Voievodul țiganilor, cu Leonard în rolul principal, filmul Lupta de pe Somme, piesa Heidelbergul de altădată. La restaurantul Monte Carlo de pe insula lacului Cișmigiu concerta orchestra lui Al. Ciolac. Café de Paris se transformase în Berliner Garten, cu același program de varieteu. De fapt, majoritatea localurilor și instituțiilor de cultură din București erau destinate ocupantului. Asta i-a făcut pe unii să-l considere ”orașul distracției”. Cazinouri, Clubul tinerimii, teatrul german din sala Comedia, conferințe în limba germană la sala Eforie sau în aula Fundației Carol I, librăria germană de pe Calea Victoriei trădau o ofensivă culturală la toate nivelurile, chiar dacă publicistul berlinez evocat mai sus admitea că Bucureștiul ”suportă soarta cea grea cu hotărâre și demnitate”.
Adevărata stare de spirit a orășenilor reiese și din fapte mărunte, uimitoare, petrecute pe străzi. Peste ani, Maria Florescu și Alexandra Cantacuzino, copile de 5-6 ani la vremea războiului, nepoate ale Nababului și locuind pe Calea Victoriei în palatul Cantacuzino, povesteau amuzate: văduva proprietarului, tante Catherine, adunase în casa ei copilăretul familiei, pe care îl supraveghea cum putea. Dar cele două nepoate au reușit într-o zi să se strecoare afară, exact în momentul când trufașul Mackensen își făcea plimbarea de dimineață. Sigure pe ele, cele două puștoaice s-au așezat în mijlocul Căii Victoriei, în fața cortegiului militar, au ridicat mâinile în sus și au strigat: ”Pe aici nu se trece!” Evident, era un ecou al celor auzite în casă dar în același timp un semn neîndoielnic al stării de spirit care îi stăpânea pe bucureșteni în acel miez de vară când speranța înmugurea în sufletele tuturor celor copleșiți de ororile războiului.
