PORTRET: Nicolae Labiş – destinul răpit de „pasărea cu clonţ de rubin”
02 Decembrie 2020, 08:21
Motto: „M-am născut iarna, la Sfîntul Andrei,
Cînd vîntu-n amurg şuiera prin ogradă.
Munţii ardeau în polei şi lumini,
Lupii spulberau scîntei din zăpadă.
Am strîns sănătate din cremenea neagră,
Din vîna de apă, ţîşnind încordat,
Şi bătrînii din sat cînd muriră,
Toate iubirile moştenire mi-au dat.” – Nicolae Labiş – „Începutul” (fragment)
Miercuri, 2 decembrie, se împlinesc 85 de ani de la naşterea lui Nicolae Labiş, remarcabil poet, „buzduganul unei generaţii” în accepţiunea criticului Eugen Simion.
* * * * *
Nicolae Labiş s-a născut la Poiana Mărului, comuna Mălini, raionul Fălticeni, judeţul Baia, azi Suceava, la 2 decembrie 1935, părinţii săi fiind Eugen şi Ana-Profira, învăţători.
Până la vârsta de 7 ani, micul Nicolae a citit mult, dovedind şi un real talent la desen.
Între anii 1942 – 1946, studiază la şcoala primară din satul natal, iar în anul 1946, familia se stabileşte la Mălini.
A urmat seceta cumplită de după război, iar Nicolae îşi însoţeşte tatăl, deseori, la vânătoare. Mai târziu, Labiş afirma: „… în casă n-aveam de nici unelea, era spre seară, când am luat puşca şi am plecat în pădure. L-am luat şi pe Nelu. Era mic şi era înfometat şi însetat, dar nu i-am dat voie să bea din izvorul la care bănuiam că va veni să se adape căprioara … Am tras. Băiatul era îndurerat. Acolo, în pădure, am aprins un foc şi am fript pentru el inima şi rărunchii bietei vietăţi” …
A urmat, cu rezultate foarte bune, cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, remarcându-se mai ales la Limba şi literatura română, prin compuneri impresionante.
În anul 1949, scrie „Slove de ziar” şi nuvela „Cărări spre victorie”, iar în august 1950, trimite poezia „Muntele cîntă”, spre publicare, revistei „Viaţa românească.”
În acelaşi an, participă la Consfătuirea Tinerilor Scriitori din Moldova, iar în decembrie publică poezia de debut „Fii dîrz şi luptă, Nicolae!”, în revista „Iaşul nou”, sub pseudonimul N. Mălin.
În anul 1951, obţine premiul I la Concursul de limbă şi literatură română de la Bucureşti.
În anul 1952, se transferă la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iaşi, unde va conduce cenaclul literar al şcolii.
Va absolvi examenul de maturitate cu calificativ maxim la limba română, iar la 15 septembrie 1952, intră, prin examen, la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti.
Devine redactor la revista „Anii de ucenicie”, însă va publica poezii în mai toate revistele vremii.
În anul 1954, la banchetul de absolvire, recită spectaculos poemul „Vârsta de bronz”.
Va publica, în „Viaţa românească”, poezia „Moartea căprioarei”, despre care George Călinescu afirma: „Chiar dacă n-ar mai fi scris şi alte poezii, „Moartea căprioarei”, singură, este în măsură să fixeze numele lui Labiş, în conştiinţa generaţiilor tinere, ca un mare poet”.
A urmat, apoi, timp de un semestru, cursurile Facultăţii de filologie.
În anul 1956, participă la Conferinţa tinerilor scriitori şi publică primul său volum, „Puiul de cerb”, urmat, la scurtă vreme, de volumul „Primele iubiri”, apoi va deveni membru al Uniunii Scriitorilor.
În noaptea de 9/10 decembrie 1956, suferă un groaznic accident de tramvai, în staţia din vecinătatea Spitalului Colţea, fiindu-i fracturată coloana vertebrală.
Este internat în spital, suferă teribil, apucând, totuşi, să îi dicteze prietenului Aurel Covaci poezia „Pasărea cu clonţ de rubin”.
La 22 decembrie 1956, Nicolae Labiş a murit la doar 21 de ani, fiind înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti, după ce convoiul funerar a făcut un ocol prin faţa mormântului lui Mihai Eminescu.
La moartea poetului, Geo Bogza mărturisea: „Am sentimentul, am certitudinea, deznădejdea şi revolta că în Nicolae Labiş destinul a strivit pe cel ce ar fi putut fi marele poet al generaţiei sale.”
În anul 1958, este editat postum volumul „Lupta cu inerţia”.
Între 1962 și 1985 au apărut 12 ediții Labiș, care includ o recuperare spectaculoasă a manuscriselor sale. Pentru generația de scriitori a anilor 1960, Labiș a rămas nu doar un model, ci și un reper de conștiințe.
După moartea sa au existat numeroase speculaţii care susţineau că poetul ar fi fost, de fapt, împins sub tramvai, însă condiţiile în care s-a produs accidentul au rămas neelucidate pe deplin.
Iniţial devotat regimului comunist, Labiş şi-a reevaluat atitudinea, iar pentru acest fapt, nu ar fi fost iertat, se spune în cartea „Timpul asasinilor. Documente şi mărturii despre viaţa, moartea şi transfigurarea lui Nicolae Labiş”, scrisă de Cezar Ivănescu şi Stela Covaci. Gheorghe Gheorghiu-Dej era decis să evite o mişcare similară cu cea din Budapesta anului 1956 şi nicio viaţă, nici măcar cea a unui mare poet, nu era suficient de preţioasă pentru regim, încât să nu fie sacrificată. Stela Covaci, soţia prietenului lui Labiş, a reluat această teorie şi în volumul „Persecuţia. Mişcarea studenţească anticomunistă”.
În ultima sa poezie, Nicolae Labiş reda o prespectivă sumbră a morţii:
„Pasărea cu clonţ de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mîngîi.
M-a strivit.
Pasărea cu clonţ de rubin,
Iar mîine
Puii păsării cu clonţ de rubin,
Ciungulind prin ţărină,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiş
Care va rămîne o amintire frumoasă”…
În centrul satului Mălini se află Casa Memorială „Nicolae Labiş”, fosta locuinţă a familiei de învăţători Profira şi Eugen Labiş, părinţii poetului, locul unde a trăit un timp din scurta şi fulgerătoarea sa viaţă Nicolae Labiş, scriind o parte din opera sa.
Expoziţia memorială, desfăşurată în patru încăperi, reconstituie tulburător, graţie obiectelor autentice (mobilier, cărţi şi caiete, piese vestimentare, un clopoţel cu „sunet argintiu“, o galenă cu care poetul păstra contactul cu zvonurile lumii, documente, fotografii, afişe etc.), climatul de viaţă şi de creaţie al genialului poet, sugerându-se coordonatele esenţiale ale operei sale şi aportul extraordinar al acesteia la evoluţia liricii româneşti contemporane.
RADOR: Răzvan Moceanu
