Ștefan Orth – atelierul este un sanctuar

Ștefan Orth s-a născut în satul Nagyszékely în 3 februarie 1945. În 1962 a absolvit Şcoala de Meserii din Oradea, secţia ceramică-fină şi sobar, iar în 1967 şi-a dat bacalaureatul la Liceul de Artă din Oradea. Fiul preotului reformat Orth Imre și al lui Gavenda Irma, în 1971 a devenit licenţiat în teologie. Cinci ani mai târziu, în 1976 a obţinut licenţa în arte plastice la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Între anii 1971-1972, doctorand fiind, a studiat bizantinologia în cadrul Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti. Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România (membru în consiliul naţional şi preşedinte al Filialei Sibiu între anii 1998-2006) și al Breslei Barabás Miklós, a organizat peste 60 de expoziţii personale în ţară şi în străinătate, a participat la numeroase saloane, bienale şi trienale naţionlale şi internaţionale, expunând desene, gravuri, picturi şi lucrări de grafică aplicată. Ștefan Orth este de asemenea Cetăţean de Onoare al Sibiului şi titularul Premiului de Excelenţă al Ministerului Culturii.

Ștefan Orth, în primul rând, ce înseamnă pentru dumneavoastră ideea de atelier?

Este un sanctuar. Dincolo de asta, este un loc de muncă, un loc de creație, unde mă simt foarte bine, unde primesc cu multă plăcere și vizitatori cărora le place gravura, arta. O dată spunea cineva: „Cultura se naște în chiliile mănăstirilor și în atelierele artiștilor”. Este un fel de izvor de cultură.

Cum ați descrie atmosfera atelierului dumneavoastră? Uitându-ne jur împrejur, este un loc în care domină bibliotecile. Aveți biblioteci specializate, dar și de literatură, aveți chiar un pian în mijlocul unuia dintre ateliere, foarte multe lucrări și afișe.

Atelierul este și un loc de recreație, dar și de muncă, unde mă simt foarte bine. E și un fel de muzeu. Ați pomenit de bibliotecă. Arta, pictura, sunt moduri de gândire. Michelangelo spunea: „La pittura è una cosa mentale". Arta este o chestiune de gândire. Mai ales partea de grafică a artelor vizuale, unde ai nevoie și de o anumită interferență cu diferite genuri de artă. Literatură înveți când faci niște ilustrații. La gravură ai nevoie și de anumite cunoștințe de literatură, de istorie.

Celelalte arte s-a întâmplat să vă influențeze creația? Sunt unii artiști care lasă o carte deschisă și o anumită frază le deschide o lume plastică, sau un anumit sunet dacă ascultă muzică în atelier.

Cu muzica este cu totul la fel. Eu dacă ascult muzică, nu fac altceva. Ascult într-un mod profesionist, nu în mod ambiental. Cu literatura am legătură prin ilustrații multe pe care le-am făcut. Eu înainte de liceu, am ajuns să dau admitere la școala populară de artă și după desenele mele de la admitere, m-au sfătuit să fac sculptură. Dar, fiind încăpățânat, am venit la grafică și grafică am făcut. Dar mi-a plăcut și sculptura. Adun materiale pentru sculptură, că dacă o să am timp o să fac și sculptură, dar nu știu când. Asta rămâne un fel de vis. De pictură m-am apropiat deja și am multe lucrări.

Roland Barthes, un mare critic, spunea că: „Gravura este o artă de introspecție majoră. Gravura dă de gândit ochiului și de lucru mâinii. Considerați că gravura este o artă superioară?

Eu nu sunt de acord cu aceste afirmații, pentru că și pictura, și desenul, totul dă de lucru mâinii și gândirii. Gravura s-a născut pentru a multiplica o lucrare de pictură sau desen, dar ceea ce face, în plus, innobilează desenul.

Dar imaginația gravorului este superioară, pentru că trebuie să facă un fel de negativ pentru lucrarea respectivă, să o vadă răsturnată.

Nu aș face o legătură diferențială, pentru că pictorul lucrează cu culori, cu suprafețe mai mari de culoare, cu mai multă lumină sau umbră, iar graficianul lucrează în alb-negru, în general, dar și când colorează, tot în alb-negru gândește. Gravura este o problemă tehnică. Sunt tot felul de găselnițe ca să faci această multiplicare. În istoria artelor, în perioada renascentistă, gravura era făcută în niște ateliere specializate. De exemplu, Dürer, nu făcea toate gravurile, făcea desenul și îl dădea unui atelier de gravură care realiza placa de gravură. Gravura este, într-un fel, un instrument. Nu doar instrument de multiplicare, dar îți dă niște posibilități în plus de exprimare.

Ștefan Orth, ce v-a atras spre acestă artă?

Este un roman întreg. Fiind băiat de preot, în anii ‘50 noi nu aveam acces la liceu. Nu am avut „origine sănătoasă”. Am ajuns la o școală profesională de sobari, care s-a transformat în școală profesională de ceramiști. Eu am diplomă de maestru sobar și maestru ceramist. Un coleg de al meu a participat la cursurile de grafică ale școlii populare de artă. El m-a dus acolo și așa a început totul. M-am inscris la școală populară de artă, la grafică. Am terminat trei ani de studii, apoi am primit voie să dau admitere la liceul de artă. Acolo am învățat de toate: grafică, pictură, sculptură. Și de acolo, cu o semnificativă paranteză, am ajuns la București, la Institutul „Grigorescu”. Asta a fost în mare. Între timp sunt licențiat și în teologie.

Ce modele ați avut umane sau artistice?

Părinții mei tot timpul au fost lângă mine și m-au încurajat. Am niște modele din istoria artelor. La pictură e Van Gogh, la gravură grafică Dürer. Profesorii mei, care au fost Vasile Cazar și Ion State. De la State am învățat cel mai mult meserie. El nu te învăța artă, ci meseria de a fi artist. El a fost cel care ne-a instruit în așa fel încât să avem încredere în noi.

Ștefan Orth, ce a însemnat pentru dumneavoastră faptul că locuiți în Sibiu, un spațiu al îmbinărilor multiculturale?

Eu am ajuns la Sibiu fiind repartizat. În epoca aceea statul avea grijă că toți tinerii să aibă loc de muncă. Așa am ajuns la Sibiu. M-a ajutat și soția mea, care a terminat cu an mai repede și a venit cu un an mai devreme la Sibiu. În legătură cu multiculturalitatea, eu am trăit ca un ardelean, plecat de la Oradea via Cluj, via București, ajuns la Sibiu. Am fost repartizat la Muzeul „Brukenthal” ca restaurator și așa am întrat în legătură cu vechii maeștrii, prin lucrările lor, care trebuiau remediate prin restaurare. Această multiculturalitate mi-a fost familiară.

Dar a adus și îmbogățire culturală, îmbogățire artistică acest aspect?

Sigur că da, pentru că eu consider că artistul trebuie să fie foarte deschis. Pentru că, dacă te încăpăținezi să mergi pe un drum îngust și singular - într-un fel monocrom, atunci degeaba mergi. Dar, dacă ai această deschidere, fără prejudecăți, atunci, 100% te îmbogățește.

Tocmai ne-ați spus mai devreme că ați terminat și teologia și că ați fost hirotonisit. Finalizarea studiilor teologice a înfluențat arta dumneavoastră?

Sigur că da. Din punct de vedere spiritual, istoria și filozofia au influențat sistemul de gândire, apoi asta s-a văzut în creație. Am început o serie de lucrări intitulate „Icoane” și am plecat de la ideea că sunt sfinți care sunt oameni care au fost sfințiți de popor. De exemplu, Ștefan cel Mare, care tot timpul a fost sfânt în percepția poporului, înainte de a fi declarat sfânt de biserică. Pe baza asta am făcut mai multe lucrări. Înainte să fie sacralizat Ioan Paul al II lea, eu deja îi făcusem o icoană de sfânt.

Puteți să vă împărțiți opera în etape mari?

Nu. Și în mod voit nu pun dată pe lucrări.

Vedeți o continuitate?

Am o dorință: criticii și istoricii de artă să nu mă bage în niște cutii din astea de timp. Am niște desene pe care le-am făcut anul trecut, dar stilistic nu poti să zici că este o diferență față de desenele pe care am făcut cu 30-40 de ani în urmă. Viața este așa de scurtă, că nu știu dacă este cazul să o mai împărțim și noi.

Dar s-a întâmplat vreodată să finalizați o lucrare, să o revedeți după foarte mulți ani și să doriți să reinterveniți?

Da, s-a întâmplat. S-a întâmplat de mai multe ori. Am și unele lucrări la care lucrez de mult timp. De asemenea, fac o gravură, adică imaginea apare ca o gravură, și peste unul-doi ani fac acea imagine în pictură, în ulei. Sau invers. Am un desen mai mare în pastel sau în ulei, după care fac gravura. Deci, sunt anumite teme, anumite imagini pe care le reiau, le îmbogățesc sau fac gravură pentru multiplicare.

Pentru cei care sunt la începutul atragerii spre artele vizuale, puteți să ne detaliați care sunt ramurile gravurii?

Este o tehnică de multiplicare. Și, pentru a multiplica ai nevoie de o matriță sau o ștanță. Ei, cum se face această stanță, matriță, asta diversifică gravura. Există gravură adâncă, pe tipar adânc, există de tipar înalt și tipar plan. Tipar înalt este gravura în lemn, în linoleum, iar mai rar poate fi și din piatră. Iar gravura de tipar adânc este acvaforte, acvatintă și gravura în metal. Iar tiparul plan este offset-ul, litografia, serigrafia. Acolo totul se lucrează pe suprafață netedă. Acolo nu se gravează, nu există șanț.

Ștefan Orth, cum ați caracteriza Sibiul din punct de vedere artistic? Cât de important este pentru plastica românească?

Are această multiculturalitate, are artiștii sași, care au anumite abordări pentru artele plastice. Sudul Transilvaniei se caracterizează mai mult prin o cultură săsescă de 800 de ani. Ceea ce a apărut mai târziu s-a suprapus.

Credeți că au fost un noroc pentru Sibiu acele repartiții forțate? Artiști importanți au fost aduși la Sibiu. Este cazul dumneavoastră, al lui Neculai Iorga sau al lui Ioan Tămăian.

Ar fi o lipsă de modestie să spun că Sibiul prin noi s-a ridicat, dar e un sâmbure de adevăr. Toți am contribuit la bogăția artistică și culturală a Sibiului. Sunt cel mai mare afișist din țară. Am peste 100 de afișe tipărite. Am făcut toate afișele la Festivalul de jazz. Sibiul a ajuns cunoscut și s-a pus semnul egal între Sibiu – jazz – afișe- Orth. La fel sticlăria lui Tămâian a devenit un brand, iar în ultimii treizeci de ani Sibiu s-a impus și prin teatru.

Cum arată Sibiu astăzi? Ce-i lipsește? Ce are? Ce v-ați dori să aibă?

Ce a avut, nu mai are. Ce va avea, încă nu are. Festivalul de jazz a fost primul loc pe plan national. Aici a fost capitala jazzului românesc. Asta a dispărut. A crescut în loc Festivalul de teatru, care e devenit un mare, mare festival internațional cu sute de spectacole și 80-100 de țări participante. Este ceva uriaș.

Dar din punct de vedere al plasticii?

S-a schimbat relația societății cu artele plastice. Criza apare în relația societății cu artiștii. Trăim acest haos, această trecere. Nu știm dacă o data cu inteligența artificială mai e nevoie de cultură, de artă sau de oameni. Acum în Sibiu sunt sute și sute de evenimente, dar din punct de vedere cultural, rămâne de văzut timpul ce va spune.

Sunt mai mult orientate spre turismul cultural?

Sibiul și-a păstrat faima de loc touristic, mai ales de când a fost capitala culturală a Europei. Sibiu de astăzi este un oraș eterogen, în care foarte multă lume își căuta locul. Titlul de Capitala culturală a Europei a fost benefic pentru Sibiu, dar a rămas un fel de ancoră. Înainte, la ora șase - șapte seara totul se închidea, toată lumea mergea acasă. Într-un oraș cultural și turistic, viața începe la ora nouă - zece seara. Sibienii și-au descoperit orașul. Și vin, se plimbă și este o viață, este o schimbare.

Ștefan Orth, care este sfatul pe care l-ați da unui tânăr artist, aflat la început de drum?

Să nu se lasă intimidat de acest haos care este acum și să facă ceea ce s-a angajat să facă.

Viitorul artei, care credeți că este?

Viitorul, foarte apropiat, este jale. Dar, pentru un timp mai îndepărtat, sunt mai optimist. Este o criză în ceea ce privește relația societății cu artiștii, cu cultura și cu arta. Dar se va termina pentru că omul are în el toate verbele grele: a iubi, a urî, a crea. Omul tinde spre frumos, spre echilibru. Frumusețea a fost căutată din cele mai vechi timpuri, de la primele desene de pe pereții peșterilor. Această nevoie este în noi.

Concurs:

Lucrarea „Radio România Cultural” semnată de Ștefan Orth va fi câștigată prin tragerea la sorți de unul dintre cei care vor răspunde corect la întrebarea: Care este orașul în care trăiește și creează invitatului nostru?

Asteptăm răspunsurile dumneavoastră, până pe 25 ianuarie, pe adresa de email: atelier.radio.romania.cultural@gmail.com