Romeo Belea – o viață dedicată excelenței arhitecturale

Romeo Belea s-a născut la 28 iulie 1932 la Tulcea. A urmat cursurile Şcolii Primare Germane „Sf. Anton“ din Craiova, în perioada 1939-1943, apoi cursurile liceale la Colegiul Naţional „Carol I“ din Craiova (1943-1951). Între anii 1951 -1957 a fost student al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti, al cărui licențiat în arhitectură și urbanism devine în februarie 1958. În septembrie 1973 obține titlul de doctor cu o teză despre „Spaţiul teatrului de dramă contemporan”. În anul 1976 a fost câștigător al unei burse „Ford“ - Urbanism şi amenajarea teritoriului la Bruxelles. În perioada 1957-1958 a fost încadrat ca arhitect-proiectant al Direcţiei de Studii şi Proiectări Constanţa, iar în intervalul 1958-1973 a fost arhitect și șef de proiect la Institutul de Proiectare „Proiect Bucureşti“. În anul 1963 își începe cariera universitară la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti. Între 1973-2002 devine profesor al instituției și coordonator de teze de doctorat. În perioada 1997 – 2001 a fost prorector și profesor al Universității „Spiru Haret“ din Bucureşti, iar între 2009 -2010 este profesor - șef de Atelier de Proiectare al aceleiași universități. Din februarie 1990 activează și în Biroul Privat „ROINVEST“ S.A.

Este membru al Academiei Române. A fost decorat cu Ordinul „Serviciul Credincios“ în grad de Cavaler. Printre altele i-au fost decernate: Distincția Culturală a Academiei Române, 2001; Diploma „Meritul Academic“ al Academiei Române, 2005; „Opera Omnia“ - Premiul Uniunii Arhitecților din Romania, 2011.

Astăzi îl avem invitat pe arhitectul Romeo Belea, membru al Academiei Române. V-ați născut la Tulcea, iar studiile primare și liceale le-ați făcut la Craiova. Care este povestea acestei permutării dobrogeano-olteană?

E chiar mai complicată decât pare. Părinții mei erau profesori amândoi la Târgu Mureș. Și au plecat, nu știu ce i-a apucat, la o petrecere la Tulcea, unde trăiau bunicii mamei. Numai că acolo am început eu să dau semne că aș vrea să mă nasc. Niciodată n-am putut să înțeleg cum doi oameni foarte prudenți pleacă la drum cu un viitor foarte proaspăt nou născut, cu trenul de la Târgu Mureș la Tulcea și înapoi. Mă rog, constat că n-am pățit nimic. Tata era directorul de studii al Liceului Militar din Târgu Mureș și coordona partea de învățământ a tuturor liceelor militare. La un moment dat urma să înființeze la Craiova un nou liceu militar. Și l-au rugat pe tata să plece pentru un an la Craiova ca să pune pe picioare noul liceu. A stat acolo un an, numai că pe urmă a venit cedarea Ardealului și noi ne-am trezit dinainte evacuați. Și așa am ajuns oltean. Am avut și probleme mari pentru că atunci, când am plecat din Târgu Mureș aveam cinci ani și joaca se petrecea în limba maghiară. Toți copiii asta vorbeau. La Craiova stăteam și mă uitam la alții cum se joacă și eu nu înțelegeam nimic. Dar mi-am revenit. Mi-am revenit așa de bine, încât foarte curând n-am mai știut nicio boabă din limba maghiară.

Ce v-a determinat să vă apropiați de arhitectură?

O supărare mare de tot. Am plecat cu un prieten de al meu, un coleg de clasă de la Craiova, să dăm la facultate. El la Facultatea de Petrol și Gaze. A făcut carieră mare. Eu doream să dau la una din cele trei pasiuni ale mele, în afară de sport. Vorbesc de chimie, fizică sau geometrie. Geometrie nu se putea, că nu poți să faci numai o parte a matematicii. Și m-am dus să mă înscriu la luna de pregătire pentru admitere la Politehnică. Și am nimerit într-o sală imensă, plină de viitori candidați, de o tristețe și de o amărăciune extraordinare. Și am plecat. M-am gândit că patru ani să stau așa printre ei o să-mi fie imposibil. Și am venit în centru la Universitate. Acolo era fizica pură. Și am dat exact de aceeași imagine. Și am ieșit afară, pe trotuar, gândindu-mă ce să fac. Și am văzut că vine la mine un tip care terminase cu doi ani înainte colegiul și auzisem că intrase la arhitectură. A venit, m-a întrebat ce fac. Și i-am povestit dilemele mele. Și a zis: „Cum mă, tu care desenai pentru tot colegiul, te duci să dai chimie? Dă-o încolo de chimie.” Eu i-am răspuns: „Dă-l încolo de desen. Ca desenator poți să practici împreună cu orice altă meserie, invers nu se poate.” El și-a adus aminte că prima mea preocupare a fost întotdeauna sportul de echipă. Și mi-a spus că cei de la arhitectură au cele mai bune echipe studențești. Și așa m-am dus. Și am dat peste o veselie acolo, fete superbe și în câteva minute am fost de-al lor. După ce am intrat a fost foarte greu. Pe vremea aia școala noastră de arhitectură copia Universitatea de Arhitectură din Franța. În anul întâi făceam numai ordine clasice: copieri, măriri, asamblări. În anul doi continuam ordinele clasice. Abia din anul trei începeam să facem proiectare. Și la atelier am devenit studentul unui celebru architect interbelic, care m-a făcut să înțeleg despre ce e vorba. Și am și rămas foarte atașat de el. Toată cariera mea a fost marcată de el.

Cine era?

Tiberiu Ricci, cel care a făcut televiziunea, radiodifuziunea, un arhitect formidabil. El era directorul general al cel mai mare institut de proiectare, „Proiect București”, care se ocupa în exclusivitate de oraș, de capitală. Cu chiu cu vai am reușit să termin. Am fost trântit la diplomă pentru cosmopolitism. Chestia aia cu cosmopolitismul în proiectare au tradus-o în limbaj politic. Și atunci comisia era făcută din foști profesori ai școlii, foști ilegaliști comuniști. Unul era Macovei - Ministru Culturii, Bădescu - Ministrul Construcțiilor, și așa mai departe. Am dat din nou examentul de diploma și mi-au propus să rămân la București. Mă angajase rectorul să fac grafică. El făcea târguri și expoziții în străinătate și avea nevoie de graficieni. Câștigam excelent și aveam și timp liber. M-am întâlnit cu Ricci pe stradă și mi-a spus cu nu sunt făcut pentru grafică: „Tu ești făcut pentru... și-a dat cu piciorul în zidărie, tu ești făcut pentru caramidă și beton.” Și mi-a spus că am oricând un loc la el. La „Proiect București” avea 1800 de salariați, toți unul și unul. Aproape trei sferturi erau celebrități interbelice. Salariul de stagiar era 837 de lei pe lună. La grafică eu câștigam 2-3 mii și fără program. Dar m-am dus, pentru că mi-am dat seama că dacă m-a luat Ricci așa de tare merită. Și m-a îngajat pe loc. La cinci după amiază am fost la sediu și până dimineața eu îi desenam pe curat ce schița el pentru viitoarea Sală a Palatului. A doua zi el cu arhitectul șef urmau o să ducă la Gheorghiu Dej pentru avizare. Și așa am intrat direct în treaba asta care începea de a doua zi.

Puteți face o comparație între învățământul arhitectural din anii ‘50 și ce se întâmplă în mileniul III?

E cu totul alt învățământ. E mult mai tehnicizat, mult mai aplicat. Doi ani făceam ordine clasice în diferite feluri de studio. Am învățat să ierarhizăm, să compunem, plecând de la ordine clasice. Deci nu aveai cum să greșești. Era foarte interesant. Universitățile din întraga lume s-au schimbat. Intră direct în meserie să aibă timp să învețe.

În 1973 v-ați luat doctoratul în arhitectură cu tema „Spațiul teatrului de dramă contemporan”. În comisia de doctorat au fost printre alții regizorii Liviu Ciulei și Sică Alexandrescu. De unde a pornit interesul dumneavoastră pentru acest tip de clădiri?

La Craiova, Teatrul Național, care era al doilea teatru național din țară, era în sala de festivității a colegiului, unde eu eram elev. Profesorii de la colegiu, din când în când, fără nicio legătură cu material pentru care te scosese la tablă, te întreba: „Ce piesă ai mai văzut?” Păi trebuia să te duci să vezi ca să faci față. Și așa am ajuns un mare amator și iubitor de teatru, ca spectator. Nu m-a interesat niciodată ce e în spate. Pe urmă, proiectarea Sălii Palatului și execuția au durat exact 13 luni. Deci trebuia să învăț concentrat tot felul de lucruri care țineau de dogme și necesități ale unei clădiri pentru spectacol, care e cu totul altceva decât orice altă clădire. Arhitect șef la vremea aia era Horia Maicu, un arhitect celebru în Constanța, evreu, care din cauza persecuției, pentru că la Constanța în timpul războiului evrei au fost foarte persecuțați, s-a suit în tren și și-a schimbat numele din Harry Goldstein, în Horia Maicu, și a venit în București. Și a devenit un arhitect foarte important, arhitect șef al Bucureștiului, timp de 16 ani. Toate lucrările le aviza el. El făcea comanda către „Proiect București”, unde eram eu angajat, și tot el nominaliza colectivul. Și într-o zi, după ce terminasem două ansambluri mari de cantine și cămine, în Grozăvești și Regie, și așteptam ca Ricci să mai cheme, să-mi spună de ce să mă mai apuc. Mi-a spus să mă duc la al doilea sediu al instituției. A doua zi m-am prezentat acolo și erau trei foști profesori de-ai mei. Fiecare din ei încerca o variantă pentru Teatrul Național. Așa a început, cu foarte multe schițe. Am fost pus să fac niște variante pentru Teatrul Național al României. Teatrul Național era deja demolat, ei jucau la Odeon și era o nenorocire în ce condiții puteau să joace. S-a tot discutat și la un moment dat Maicu m-a chemat și zice: „De astăzi ești șef de proiect complex la Teatrul Național”. Păi zic; „Am 29 de ani și lucrez cu trei profesori de-ai mei. Cum să fiu șeful lor?”. „Ei te vor, nu eu”. Șefia de proiect e complicată - trebuie să și creezi, să și coordonezi, să vezi unde greșește fiecare, să te prinzi, pentru că altfel sunt despăgubiri mari de tot. La un moment dat a trebuit să-mi formez un colectiv. N-am putut să angajez decât oameni mai tineri decât mine. Între timp mă angajaseră și în facultate și îmi luam studenți de acolo. Și mi-am făcut un colectiv inconștient. Un colectiv din tineri absolvenți. Unii nici absolvenți nu erau. Media de vârstă era 21 de ani. Dar ne-am descurcat.

Când Macovei, care era Ministrul Culturii, i-a nominalizat pe Sica Alexandrescu și pe Liviu Ciulei consultanții proiectantului, mi s-a părut absolut extraordinar, pentru că știam că pot să discut. Și mai ales că am cine să-mi traducă din limbajul teatral, în limbajul arhitectural. Și asta nu putea să facă decât Ciulei. Cu Sica Alexandrescu era imposibil. Dacă doreai să-ți strici ziua, atunci te duceai și spuneai ce ai de gând să faci lui Sica Alexandrescu, care imediat găsea ceva să te ia peste picior. Dar pe urmă trecea, pentru că era savuros. Țin minte, eram în avion, Sica Alexandrescu la fereastră, Ciulei la mijloc, eu la coridor. Și la un moment dat încep turbulențe. Unul din piloți a spus: „Aveți încredere în noi, fiecare dintre noi este tatăl a doi copii care ne așteaptă acasă.” Tensiunea era foarte mare. Și la un moment dat, Sică zice: ”Vouă vă e frică. Voi uitați un lucru, cu mine niciodată nu a căzut nimeni cu avionul.”

M-am dus foarte, foarte mântru de mine când a trebuit să-mi dau teza de doctorat. Ei doi au fost referenții mei.

Domnule academician Romeo Belea, care este raportul dintre știință și artă în arhitectura zilelor noastre?

Fiecare tip de construcție are alte procentaje de artă, de tehnică pură, de inventivitate. Una e să faci un chioșc într-un parc, care totul e să fie vesel și să te apere de ploaie. Și alta e să te apuci să faci un spital. Acolo e tehnică pură.

Ați realizat unele dintre cele mai cunoscute edificii din țara noastră: Teatrul Național, extinderea Bibliotecii Academiei, Hotelul „Intercontinental”, Sala Sporturilor din Constanța, cu care ați cam terminat studiile, Sala Palatului, hoteluri, aeroporturi, dar și mănăstiri, ați sistematizat piețe în marile orașe. Care tip de proiect vă este mai aproape de suflet și de ce?

Nu știu. Nu-mi place asta cu sistematizarea. Când trebuie să o fac, o fac. Dar nu este marea mea pasiune, cu atât mai mult cât aproape o facem degeaba. Dar îmi plac unicatele care îți ridică probleme. De asta, când primesc ceva de făcut, primul lucru nu este să citesc tema de proiectare, ci vreau să înțeleg foarte bine cum funcționează. De exemplu, când era în construcție Teatrul Național, Maicu mi-a spus că au venit cei de la „Intercontinental” și vor primul hotel în estul Europei să-l fac aici la București. Eu lăsasem un loc, unde e acum Intercontinentalul, ca să contracarez înălțimea turnului de scenă, care este exact pe diagonala opusă. Și atunci am făcut niște schițe. Construcția era făcută pe banii noștri, dar ei trebuiau să avizeze proiectul. Ei au venit, au văzut schițele. Totate hotelurile Intercontinental din lume sunt carteziene, adică au linii drepte. Aici toate erau linii curbe. Asta înseamnă costuri în plus. Trebuiau să ajusteze mobila la camera cu laturi curbate. Nu înțelegeau ce caută balcon la un hotel care este business.

De ce nu erau de acord cu balconul?

Pentru că la exterior, la curățenie nu are voie să facă o femeie. Și atunci ei trebuia să bage al treilea om în echipa de curățenie, dar care să fie un bărbat și care să mai aibă o condiție. Să intre primul în balcon și să iasă primul în așa fel încât nimeni pe urmă, după ce femeile intră înăuntru și fac curat, să nu mai treacă pe acolo, ca să nu lase urme. Și asta costa. Dar zic: „Ne place așa de mult, că o să-l facem. Și așa s-a făcut Hotelul „Intercontinental”.

Și a rămas unicat în seria lor de hoteluri cu linii drepte?

Da. Pe urmă, când proiectul a fost gata, deși aveam aici doi consultanti americani, un arhitect și un inginer, care îmi spuneau ce cerințe au ei, m-au trimis la New York pentru avizare. Am plecat, toată lumea de acord, până când președintele „Intercontinentalului” a făcut praf proiectul. Dar praf nu din punct de vedere al creației arhitecturii, ci din punct de vedere al relațiilor dintre funcțiuni, din punct de vedere al eficienței financiare. De exemplu: unde pui un bar, față de un restaurant, pentru ca amândouă să câștige ceva. Am rămas la New York și am făcut corecțiile cerute de ei. I-am spus lui Ricci că îmi este imposibil să duc în spate două lucrări cu șantiere care sunt în același timp. Teatrul Național era în plin șantier. Am pus pe cineva să urmărească ultimele detalii, s-au făcut amândouă și mi-am văzut și visul cu ochii - reechilibrarea volumetrică a corpului turnului scenei de la teatru, cu hotelul. Asta e povestea pe scurt a „Intercontinentalului”.

Romeo Belea, cum caracterizați dezvoltarea arhitecturii românești?

Am certitudinea că la ora actuală există cei mai mulți arhitecți de vârsta când poți să dai totul, 50-60 de ani, pe care i-am avut noi în România vreodată. Sunt extraordinari. La asta a contribuit posibilitatea fiecăruia ca imediat după Revoluție să plece când vrea și cum vrea. Învățământul s-a modificat și a devenit mult mai aplicat. Se întâmplă să existe generații formidabile. Îmi place și cum gândesc și cum fac și cum vorbesc despre ce vor să facă. Școala nu mai e aceeași pentru că nu mai poate să fie. Noi intram, de asta arhitectura întotdeauna a fost celebră, dimineața la opt în școală și mai ieșeam, dați afară din școală, pe la zece, zece și jumate noaptea. Noi stăteam tot timpul în școală, pentru că în curte erau terenurile de sport și dacă aveam chef, făceam sport. Erau petreceri tot timpul, la care nu aveam voie să invităm pe nimeni. De asta noi, până prin 1980, toți suntem căsătoriți cu arhitecte. Nu cunoșteam pe altcineva. Arhitectura a fost din foarte multe puncte de vedere o chestie fără egală în România. A fost o șansă absolut extraordinară.

Ce vă deranjează și ce apreciați la dezvoltarea arhitecturii românești, la peisajul arhitectural actual?

Cred că unele lucrări sunt proiectate în mare grabă și fără foarte mult studiu. Pe de altă parte procentajul celor care produc lucruri extraordinar de interesante este crescut în anii ăștia. Totuși nu putem constata o mare afluență de lucrări importante. Semnul unei economii, care merge foarte bine, e vizibil în primul rând prin numărul de macarale. Așa a fost întotdeauna. Empire State Building s-a făcut la începutul crizei alea oribile din anii 30. În 2008, mergeam la Londra și am dat peste un oraș care era plin de turnuri de macarale. Și l-am întrebat pe un englez ce se întâmplă. „Tu m-ai învățat. când dă să înceapă o criză, toată lumea se repede și începe să construiescă”. Materialele sunt ieftine, mâna de lucru e ieftină, terenurile sunt ieftine, atunci trebuie să faci și să termini lucrările când se termină criza, pentru că atunci toate se dublează.

Care este orașul care vă încântă din punct de vedere arhitectural și de ce?

Un oraș pe placul meu e New York-ul, pentru că are o viață care te captează. În România cel mai mult îmi place Brașov-ul. În Brașov nu poți să te plictisești. Și atmosfera care e creată în Brașov este extraordinară. Multă lume civilizată. De unde au răsărit ațâia români civilizați, nu știu.

Domnule academician Romeo Belea, ce potențial arhitectonic are România?

Imens. Are enorm de construit.

Și de refăcut din trecut.

Asta cu refăcerea... Stați să treacă cutremurul. Cutremurul o să scoată multe lucruri la iveală.

E o situație dramatică?

Foarte dramatică.

Care credeți că vor fi zonele cele mai afectate?

Depinde și cum o să fie unda. Mulți spun că o să cadă toate imobilele interbelice. Eu spun că nu numai. Știți ce însemna un control al inspecției în construcție? Te pregăteai bine de tot când știai că vine. Acolo erau doi factori din fericire. Era banca de investiții, pentru că toți banii erau ai statului și toți banii treceau prin banca de investiții. Dar ăia eliberau banii doar după ce veneau să controleze ce-i pe șantier. Și ăia controlau. Acum aș vrea să știu câți inspectori în calitatea în construcții să duc la toate șantierele din București. Și mai ales ce fac după ce le văd. E lipsă de calitate la execuție. Dacă în loc de P + 3 vine patronul și zice mai pune-mi un etaj, constructorul îl pune pe aceeași structură și nimeni nu ia nicio măsură.

Romeo Belea, care este stilul arhitectonic preferat? Și de ce?

Am fost admiratorul lui Ludwig Mies van der Rohe. Marea mea bucurie când am ajuns prima dată la New York să mă duc să văd Seagram Building, care este un imobil pe A5-a care ocupa numai jumătate din terenul care costă o avere. Dar asta i se permitea lui Mies van der Rohe. Acolo este perfecțiune. Totul este clar. Am fost fericit când am aflat că se reface pavilionul expozițional al Germaniei, din cadrul Expoziției Universale care fusese la Barcelona, în 1939. Tot Mies van der Rohe proiectase pavilionul. Noi am fost patru colegi și prieteni nedespărțiți. Dădeam concursuri împreună noaptea. Încercam să recompunem pavilionul de la Barcelona. Și nici unul dintre noi n-a reușit să modifice cu nimic ceea ce lăsase Mies van der Rohe. Trebuie să admitem că poți să treci și fără curente care să definească o epocă. Bucureștiul interbelic a fost superb. A fost scoasă o revistă „Arhitectura” cu case făcute în acea perioadă de cei mai mari arhitecți. Pozele alea a avut curaj Ileana Tureanu să le publice. Arată totala lipsă de grijă pentru o construcție. Vedeai degradarea unor clădiri superbe.

Domnule Romeo Belea, care sunt avantajele îmbinerii dintre arte? Mi-ați povestit că erați un apropiat al atelierelor pictorilor.

Eu am trăit în atelierele sculptorilor și pictorilor cam cât trăiam în atelierul meu. În fiecare zi treceam pe acolo, pentru că ăștia sunt singuri în atelier, iar dacă te duci sunt fericiți să spună tot ce gândesc cu voce tare. Și este remarcabil ce gândesc. La Viorel Mărginean mă duceam foarte des, pentru că el și știa foarte bine să povestească. A fost o epocă extraordinară cu Ovidiu Maitec, cu Nicodim, cu Iacob, niște oameni absolut extraordinari. Era o plăcere să discuți cu ei și să-i asiști.

Vă și inspirau? Vă dădeau o energie specială aceste întâlniri cu artiștii?

Plecam de acolo convins că trebuie să fac ceva. Așa a luat naștere ideea expozițiilor de la Teatrul Național. Doream ca omul, când iese din sala de spectacol, să ajungă într-un foaier unde să dea peste o altă emoție artistică, care este emoția artei plastice. Și așa am pus acele trei tapiserii mari de tot în holuri. Pe urmă, când am refăcut teatrul, acum 10-15 ani, am extins ideea asta în toate foaierele. Sunt șapte săli de spectacol acum, toate cele șapte foaiere poartă numele unui artist plastic. A fost greu la început. Și mă duceam la ei, le arătam locul, le povesteam ideea și le spuneam: „Îți dau un foaier, vino și fă-ți o expoziție permanentă acolo. Rămân lucrările tale, numai că ți le păzește teatrul.” Știți care era răspunsul general? „Mă pui acolo la grămadă cu toți?”. Până când a murit Sălișteanu și Ion i-a spus soției lui: „Spune-i lui Romica, înainte de a-mi împrăștia lucrările, să-și aleagă ce lucrări vrea pentru unul din foaiere.” Și a fost primul foaier în care l-am umplut cu lucrări de-a lui. Există și astăzi.

Și atunci și-au dat seama și alții de impactul pe care îl are Arta și de vizibilitatea pe care o oferă teatrul?

Da. Au inceput să spună: „Pe Ion l-ai băgat și eu ce fac?”. Am avut bucuria să pot să-i bag pe toți cei mari.

Cum este omul Romeo Belea? Ce alte pasiuni are sau ce alte pasiuni a avut de-a lungul timpului?

Sportul în general. Sportul de echipă. Mi-a intrat în cap când eram puști că mijlocul cel mai sigur de educație este să faci sport de echipă. Pentru că atunci când ești componentul unei echipe, tu trebuie să ai grijă de coechipierii tăi, să-i pui în valoare, să te ajuți cu ei și să respecți adversarul. Asta mi s-a părut extraordinar.