Mariana Papară - „Noțiunea de atelier înseamnă foarte mult (...) Este un spațiu în care reușești să te eliberezi de tot ce înseamnă exteriorul (...)”

Mariana Papară a absolvit Universitatea de Artă şi Design din Cluj Napoca în 1978, îmbrăţişând după aceea şi cariera didactică, ca profesor la Liceul de Arte „Victor Brauner”. În anul 2000 se stabileşte la Torino, unde înfiinţează prima Galerie de Artă Contemporană Românească din Italia. Îşi dedică timpul pentru a organiza numeroase expoziţii şi proiecte artistice.

Este preşedinte al Asociaţiei Artistice Internaţionale „ARIPA”, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, al Asociaţiei Internaţionale a Artiştilor Profesionişti și membru în Asociaţia Femeilor Creatoare în Arta Plastică din România. Are numeroase expoziţii personale în România cât şi în Europa, colaborări cu galerii şi instituţii culturale internaţionale, activitate curatorială şi managerială în domeniul cultural. Este prezentă cu lucrări în cele nouă volume din „Enciclopedia de Artă Italiană de la 1900 – până astăzi”.

Mariana Papară, ce reprezintă pentru dumneavoastră noțiunea de atelier?

Noțiunea de atelier înseamnă foarte mult. Înseamnă o altă dimensiune, de fapt. Este un spațiu în care reușești să te eliberezi de tot ce înseamnă exteriorul, mă refer nu numai din punct de vedere al cotidianului, dar și din punct de vedere al comunicării cu cei din exterior. În momentul în care nu reușești să comunici cu cei din exterior, comunici cu tine și atunci atelierul devine spațiul cel mai potrivit pentru a putea să te eliberezi. Este un refugiu.

Cum ați caracteriza atmosfera atelierului dumneavoastră?

Cred că mă caracterizează și mă contopesc cu spațiul. Eu mi-am creat un spațiu în care în orice colț mă regăsesc. Este și o întoarcere în timp, pentru că am realizat acest ambient în urmă cu 35 de ani și este locul în care mă întorc mereu în interiorul meu. Deci, există o comunicare, ca o spovedanie, aș putea să spun. O confesiune despre mine, despre planurile mele, proiectele mele, despre ceea ce vreau să realizez și nu reușesc, dar se creează ca un fel de metaforă. O metaforă care te ajută să evadezi și să explorezi un orizont care de multe ori nu este real.

Să descriem un pic acest loc. Locuiți într-un bloc la etajul 2, dar odată ce treci pragul casei - atelier, totul arată ca într-o vilă.Toți pereții sunt transformați, toată casa este plină de lucrări de artă, sunteți înconjurată de animăluțe, de culori, de lucrări.

Da, este un spațiu pe care mi l-am creat cu mulți ani în urmă. Este și foarte mult lemn, piatră. Lemnul - o materie vie, care mă face să mă contopesc cu spațiul ăsta. Mi-am pus amprenta și personalitatea mea o regăsesc în acest spațiu. Animăluțele fac parte nu numai din decor, sunt prietenii mei, sunt cei care sunt în permanență, participă la actul de creație, pentru că în momentul în care încep să pictez, sunt înconjurată și de cele două pisici și de cățel.

Care sunt etapele realizării unui tablou?

Eu de multe ori lucrez și la două - trei lucrări odată. Ideile se derulează ca pe o bandă. Actul de creație devine spontanietate, devine creativ, iar volumul, forma capătă un sens. Încerc să explorez și să redau emoțiile mele, care de multe ori vin într-un mod agresiv și atunci, sigur las o pânză și trec la cealaltă.

Mariana Papară, interacționați și cu alte arte în cadrul atelierului? Sunt artiști care răsfoiesc o carte și au norocul unei fraze inspiratoare. Muzica vă ajută, vă perturbă?

Muzica este partenerul meu. Nu există să lucrez fără muzică. Jazz-ul, blues-ul, muzica clasică mă acompaniează în permanență.

Vă și inspiră?

Da, sigur că da, mă ajută foarte mult în actul de creație. Practic, te ajută să evadezi mult mai ușor în acea dimensiune pe care ți-o creezi lucrând.

O anumită tonalitate sau o anumită dinamică a unei piese muzicale poate determina o anumită tușă, o anumită culoare, o anumită violență sau o anumită alunecare spre diafan?

Absolut, pentru că este emoție. Este o emoție care ți-o transmite muzica. Ea este ca și pictura, ca orice formă de artă în primul rând emoție și atunci actul creativ poate să devină mai violent, mai agresiv sau mai calm, chiar dacă în momentul în care lucrezi nu ești atent la muzică, practic muzica participă. E o participare aproape inconștientă. Eu și aleg un anumit gen de muzică, nu ascult chiar orice, pentru că poate să influențeze actul creativ.

Mariana Papară, v-ați născut la Brăila. Care este povestea ajungerii în atelierul din Piatra Neamț?

Este chiar absurd să vă spun că m-am născut la Brăila, pentru că deloc nu cunosc orașul Brăila, pentru că aveam trei ani când am plecat. Tatăl meu a fost militar și noi am migrat de la sud la nord. Deci am locuit la Călărași și la Megidia, după aceea tata a fost transferat la Miercurea Ciuc, unde am făcut școala generală-liceu, facultatea la Cluj și în ultimul an de facultate, părinții mei au venit la Piatra Neamț și-au construit o casă, au ieșit la pensie, tata fiind din județul Neamț. Așa am venit și eu la Piatra Neamț. M-am născut într-un loc, la Brăila, unde aș vrea să mă reîntorc, să văd acel oraș și poate că într-o zi să fac o expoziție acolo.

Și v-ați simțit acasă la Piatra Neamț?

Da. Era și o altă atmosferă în anii ‘80 în Piatra Neamț. Piatra Neamț este un oraș foarte atrăgător, pentru că în 20 de minute ajungi în natură, ajungi în zone spectaculoase, e un oraș rarefiat și are și o latură culturală importantă. Te contopești cu natura, simți muntele, simți apa care este aproape, oamenii sunt foarte calzi, foarte primitori. Dar, din punct de vedere cultural, este o mare diferență între anii ‘80 și ce este acum. Cultura în acea perioadă se găsea la un alt nivel. Acum mergem într-o zonă nu tocmai benefică pentru artă, mă refer la arta adevărată. Sunt prea mulți pictori, dar artiști sunt puțini. Cred că ar trebui făcută și o educație publicului. În galerii există tendința asta spre pictura comercială, ceea ce pe mine mă derajează, pentru că am crescut și am ajuns la această vârstă și mă reîntorc de multe ori cu gândul la acea perioadă când cultura era la un alt nivel. Și oamenii iubeau, erau interesați, chiar încercau să se autoeduce și să înțeleagă arta adevărată. Intrau în atelierul artistului, comunicau. Probabil că acum nu mai este timp și poate că și consumerismul și-a adus contribuția.

Ce înseamnă arta abstractă pentru Mariana Papară?

Arta abstractă este o formă de a te exprima, de a exprima emoția mult mai rapid și de a reuși să te contopești cu ceea ce faci pe pânză.

Cum ați ajuns artistul abstract de astăzi? Au fost mai multe etape ale parcursului dumneavoastră artistic?

Da, sigur că a fost o perioadă, chiar după ce am terminat facultatea, când mergeam pe un expresionism figurativ. Lucrările mele erau și influențate de Academia de Arte în perioada respectivă. Îmi plăcea să merg pe o stilizare a formei. Și după aceea m-am convins că desenul, exercițiul nu trebuie să lipsească. Dacă pleci într-o vacanță, nu trebuie să îți lipsească un marker, un creion, un caiet, oricât de mic, în care să poți să creionezi ceea ce te inspira din jurul tău. Să facem un crochiu, un desen, este baza de fapt.

Aici ar putea fi o paralelă cu muzicienii care fac game în fiecare zi, arpegii și studii de tehnică?

Da, absolut. Eu acum lucrez cu copiii și facem studiu de figură umană. În momentul ăla am o poftă incredibilă de a începe să mă reîntorc la ceea ce făceam cândva. Bine că ajungi la o formă mult mai simplă și reușești din două linii să creezi ceea ce poate cândva munceai mai mult. Dar este vorba de acumularea unei experiențe, de a reuși să transmiți emoția, chiar și prin linie, mult mai rapid decât prin acel exercițiu academic, care a fost necesar.

Mariana Papară, cum ați caracteriza arta dumneavoastră?

Eu spun că este emoție. Este o formă de a transmite ceea ce eu cred că pot să simtă și alte persoane. Orice poate să contribuie la transformarea emoției tale. Este foarte important unde expui o lucrare. Spațiul dă valoare lucrării. Eu evit să expun lucrările într-o aglomerație de lucrări în care eu nu mă regăsesc. Pentru că lucrarea se pierde, nu mai transmite nimic. Lucrarea trebuie să respire, să aibă un spațiu.

Și sunt multe expoziții care arată ca un clasor, cu multe timbre unul lângă altul.

Da, din păcate aici depinde și de cei care organizează expoziția, de exigența pe care o au, pentru că dacă nu se face o selecție a lucrărilor și a artiștilor, sigur că riști să îți găsești lucrarea într-un spațiu în care tu nu te regăsești, nu îți mai recunoști lucrarea. Noi artiștii, cei care ne respectăm și ținem la operele noastre, la cee ce facem, suntem atenți unde sunt expuse lucrările și cu cine expunem.

Mariana Papară, sunt modele care v-au ghidat pe acest drum?

Da, sigur. De exemplu, Buri m-a fascinat foarte mult și mă fascinează în continuare. Prin structurile, prin materia pe care el a reușit să o folosească, transmite foarte multă emoție.

Ați absolvit Universitatea de Arte din Cluj-Napoca. Existau sau există încă diferențe conceptuale între marile centre academice din România? Felix Aftene mi-a spus că se recunoșteau din prima secundă artiștii care proveneau de la Iași, de la Cluj sau de la București.

Absolut, pentru că își pune amprenta școala.

Și prin ce apar aceste diferențe?

Cred că și prin faptul că în afară de tot ce înseamnă academic, se încerca și altceva. Se mergea mai departe decât acea formă academică. Poate și ăsta a fost motivul pentru care mulții dintre cei care am terminat academia am făcut un fel de cercetare în atelier. Am încercat să depășim acea zonă în care unii au rămas. Mă refer la zona academică. Pentru că în momentul în care tu tinzi spre originalitate, spre a te redescoperi, sigur că trebuie să lucrezi foarte mult, să ai foarte multă informație și să încerci să te depășești. Eu, de multe ori spun că aș vrea acum la vârsta asta să renasc. Cu tot ce am acumulat, asimilat, cu toate informațiile pe care le am, toată experiența, cred că aș putea să reîncep și ar fi o transformare total diferită. Din păcate, timpul biologic nu ne permite. Ajungi poate la o anumită maturitate, dar nu este o maturitate finalizată. Deci, normal, ar trebui să ai tot acest bagaj de cunoștințe și de informații mult mai devreme, dar nu putem să întoarcem timpul.

Ce a determinat plecarea dumneavoastră în Italia și de ce ați ales să rămâneți la Torino în anul 2000?

A fost o întâmplare. O înscrisesem pe fiica mea la Institutul European de Design din Torino și întâmplarea a făcut că, printr-o cunoștință, am găsit o jumătate de normă ca designer textil. După aceea, am reușit să îmi deschid asociația pentru că mi-am dat seama că nu ăla era drumul meu. Mi-am deschis o asociație artistică internațională, am făcut un proiect pe care l-am propus primăriei din Torino și, din fericire, au acceptat acest proiect, așa mi-am deschis și galeria de artă, școala și am funcționat pe finanțare până în 2015, când, din păcate, criza economică nu a mai permis finanțarea asociațiilor. Mi-a părut foarte rău pentru că am muncit enorm, a fost prima galerie de artă din Italia care a promovat arta românescă contemporană, pornind de la zero, printr-o muncă titanică și fiind înconjurată de persoane de calitate. Mă refer la istorici de artă, critici de artă, colaborări cu muzeele de la Milano, cu Muzeul „Leonardo da Vinci”, cu galerii de artă cu care am făcut schimburi culturale. Dar în viață, se întâmplă să apară momentul în care tu ajungi la jumătatea drumului și crezi că, treaptă cu treaptă, reușești să ajungi nu în vârful piramidei, dar, oricum, spre vârf și ai satisfacția muncii. Dar te prăbușești pentru că depinzi de factori externi. Asta se întâmplă atunci când nu ai bani și lucrurile le faci depinzând de alte persoane. Uneori nu te gândești că se poate întâmpla orice într-o zi. Pentru că, în momentul când crezi în ceva, mergi orbești, înainte. Tu trăiești, te hrănești cu acea formă de emoție. Când nu ești pragmatic, nu mai ai timp să te gândești și la un eșec, care poate să apară nu din cauza ta. Învățăm și încercăm să ne reinventăm, încercăm să repornim la drum cu alte forțe. A fost o perioadă frumoasă și după aceea o perioadă care îți taie un pic din elan. Dar eu am o personalitate puternică. Din fericire, am reușit să mă reculeg și să mă reinventez.

Spațiul italian a adus o transformare a artistului Mariana Papară?

Eu cred că da. Am avut acces la foarte multe informații și persoane de foarte bună calitate. Asta cred că a contribuit și la maturitatea la care am ajuns acum ca artist și ca persoană. Am fost formată de o școală în ideea de a nu accepta compromisuri și întotdeauna am fost foarte categorică din punctul ăsta de vedere. Dar partea care pe mine mă pune pe gânduri este că ajungi la un moment dat, mai ales la o anumită vârstă, că devii prea exigent. Și asta un pic te autoizolează, dar sigur că, dacă ești conștient de ceea ce se întâmplă cu tine, atunci lucrurile se reașează.

Ce rol a jucat Asociația „ARIPA” și care a fost impactul galeriei pe care ați deschis-o la Torino?

Poate este un cuvânt mare, dar asociația, galeria, școală au fost viața mea. 16 ore stăteam în galerie în fiecare zi. A fost o muncă titanică, am învățat să fac secretariat, comunicările de presă le făceam eu, le-am învățat de la o bună prietenă, Silvana Nota, critic și istoric de artă, pentru că nu aveam posibilitatea să plătesc pe cineva. Am crezut foarte mult în acel spațiu, am reușit să creez lucruri care rămân și artiștii au fost întotdeauna foarte mulțumiți de ceea ce s-a întâmplat în acel spațiu. A rămas în sufletul meu. Îmi pare foarte rău că nu am reușit, din cauza acelei crize economice, să merg mai departe.

Dar ce impact credeți că a avut asupra artei românești?

A fost prima galerie din Italia care a expus artă românească. Nu cunoșteau artiștii români. Cei de la Torino, de la Milano, chiar au fost surprinși de arta de calitate, de artistul care nu era cunoscut. Asta a fost marea mea bucurie, că prin intermediul galeriei, la expoziții, la vernisaje, venea foarte multe lume, se comunica. Nu a fost o expoziție în care să nu avem și momente muzicale, cu jazz, cu muzică clasică. Am avut colaborări cu conservatorul, cu tineri, studenți, care și se afirmau în felul ăsta.

Care considerați că sunt elementele importante pentru dezvoltarea unei cariere în această artă?

Cred că trebuie să fii foarte consecvent, să crezi în tine, să lucrezi foarte mult și de multe ori renunțarea vine de la sine. Un artist care se contopește cu ceea ce face renunță la foarte multe lucruri, pentru că nu le poți face pe toate. Arta presupune sacrificiu, dar un sacrificiu în sensul benefic. Arta înseamnă totul pentru un artist. Trebuie să fie o spovedanie continuă, o confesiune pe care nu o poți face decât în fața șevaletului.

Ați fost galeristă la Torino. Cum caracterizați piața de artă actuală?

Este un domeniu foarte complex și foarte complicat în același timp, pentru că, din păcate, sunt și galeriști care nu au nicio legătură cu arta și atunci se întâmplă să vezi și persoane care sunt „pictori de duminică” și poți să pici într-o capcană. Există artă de foarte bună calitate în continuare la noi în țară, sunt artiști de mare valoare, dar, sigur, trebuie să fii atent unde expui lucrările, să cunoști foarte bine galeria respectivă, galeristul, ceea ce promovează, pentru că dacă nu promovează un anumit gen de artă și nu te regăsești, sigur că atunci e mai bine să aștepti și mai bine să participi la saloane, la bienale unde se face și o jurizare.

Făcând o comparație între spațiul italian și cel românesc, puteți să ne spuneți cât de apreciată este arta abstractă astăzi?

Este apreciată, este promovată și cred că a devenit o formă de exprimare care este tot mai prezentă în spațiile expoziționale și în România și în Italia. În Italia eu am avut și surprize neplăcute, pentru că este promovat și acel gen de artă cu care noi nu eram obișnuiți. Mă refer la acei amatori autodidacți care foarte ușor intră într-un spațiu în care normal nu ar trebui să le fie permis. Și se pare că și la noi a început să se întâmple în anumite spații expoziționale același lucru. Mulți spun că doar talentul e important. Nu, nu, nu. În artă, ca și în muzică, dacă nu există muncă și școală, nu, nu, nu, absolut. Nu se poate numai cu talentul, nu este suficient.

Sunteți și un pedagog apreciat. Ce părere aveți despre învățământul vocațional din România?

Sunt multe de spus. Iarăși mă întorc și fac comparație cu ce era cândva. Se punea foarte mult accent pe studiu, se făceau selecții. Nu toți copiii pot deveni artiști. Se pare că și la liceele de artă și la academiile de artă sunt admise și persoane care nu au ce căuta acolo. Cred că ăsta este un lucru care o să transforme în timp și sistemul de învățământ dacă nu devine exigent și nu se întoarce la niște reguli. Eu întotdeauna spun că regulile sunt foarte importante și trebuie să fie respectate.

Cât de atrași mai sunt tinerii de artele vizuale?

Sunt atrași. În general, copilul desenează tot timpul. Este o formă a lui de terapie, o terapie instinctivă. Sunt foarte mulți copii care sunt atrași de pictură. Eu pe tineri îi orientez mai mult spre design.

Fiicei dumneavoastră i-ați recomandat să se specializeze într-o zonă deosebită a designului. De ce?

Da, fiica mea a terminat liceul de artă din Piatra Neamț, a fost olimpică, intra la Academia de Artă din Cluj doar cu o mapă pe care o prezenta. Dar am realizat că pentru viitorul ei este mult mai bine să studieze design transportation. Este acum designer -șef la „Maseratti” în Torino. Văd tineri care sunt profesori și care, mulți dintre ei nici nu reușesc să se titularizeze, chiar foști elevi de-ai mei. Mă doare sufletul și îmi dau seama că am făcut o alegere bună. Pentru că, după ce termini Academia, ce poți să faci? Să mergi să lucrezi într-un atelier, să-ți creezi drumul de artist. Nu este suficient. Ai nevoie de bani, iar materialele costă foarte mult. Cu un salariu de profesor e destul de dificil să te descurci. Și acum văd la tinerii care predau în școli cât de greu le este dacă n-au un ajutor din partea părinților. Și nici piața nu te ajută. Iar uneori piața te poate transforma în acel „pictor de duminică”, pentru că te duci pe subiectele care se vând ușor, te duci pe lucrări comerciale, care îți aduc ceva bucurii financiarie, dar care sigur te ajută să te pierzi. În momentul ăla personalitatea ta nu mai există. De asta îi îndrum pe copii spre design. Oricum, tu poți să faci în paralel pictură, poți să faci ceramică, orice formă de artă, nu te împiedică nimeni. Dar, în momentul în care tu ai un job, iar design-ul înseamnă creativitate, știi că ești acolo, ai satisfacția muncii a ceea ce faci. Și atunci, sigur, dacă îți rămâne timp și simți că vrei să te exprimi și prin artă, o poți face fără probleme.

Ce sfat ați da unui tânăr la început de drum?

Să creadă în el, să se informeze foarte bine înainte de a lua niște decizii, pentru a nu avea surprize neplăcute. De multe ori surprizele neplăcute pot să descurajeze. Este foarte greu în ziua de astăzi, foarte, foarte greu.

Care considerați că este viitorul artei?

Greu de răspuns. Cred că depinde foarte mult și de ceea ce se va întâmpla pe globul ăsta. Să sperăm că nu va fi robotizată și această zonă, că nu suntem ultimile generații care încă mai lucrăm cu sufletul. Trebuie să avem încredere în noi, să luptăm și să încercăm să nu ne mințim în ceea ce facem.

Ce pasiuni are Mariana Papară?

Îmi place să citesc, îmi place foarte mult să ascult muzică, îmi plăcea să merg pe munte, dar la vârsta asta e un pic mai greu. Filmul meu preferat este „Călăuza” a lui Tarkovski și îl ador pe Antony Quinn.