Dorin Ștefan – „Oamenii care trăiesc într-un mediu cultural, arhitectural, trăiesc mult mai fericiți”

Dorin Ștefan este fondator al biroul de arhitectură „D.S. Birou de Arhitectură” (DSBA). Este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai arhitecturii românești, apreciat pentru caracterul inovativ, non-convențional al proiectelor sale. În 1975 absolvă Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, iar în 1998 obține titlul de doctor în arhitectură la UAUIM București cu teza: „Privire asupra orașului (o încercare de perspectivă post-structuralistă)”. În 1985 finalizează prima lucrare (împreună cu E. B. Popescu, începută încă din 1981), Casa de cultură pentru tineret Slatina, pentru care primește Premiul Uniunii Arhitecților din România și Medalia de argint la Bienala Internațională de Arhitectură (Interarch 1987) din Bulgaria. A expus la Bienala de la Veneți. Este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. În anul 2010 a fost decorat cu Ordinul „MERITUL CULTURAL” - în grad de ofițer , a primit premiul Academiei Române pentru întreaga activitate, iar în anul 2018 a fost recompensat de Uniunea Arhitecților din România cu premiul „Opera Omnia”.

Ce v-a determinat să vă apropiați de arhitectură?

Trebuie să o luăm de la începuturi. Am scris și o carte despre începuturile mele: „My Modernism”. Am început fără să știu aproape nimic despre arhitectură, deși aveam un prieten de familie, un arhitect deosebit din Brașov, Iancu Rădăcină, un arhitect cu foarte frumoase realizări în Brașov. Eram în clasa a douăsprezecea, am aflat foarte târziu că există o astfel de facultate, având, sigur, preocupări de desen și matematică. Am făcut un liceu foarte bun în Brașov, liceul „Meșotă”, la care matematica era una dintre materiile de prestigiu ale liceului. Și așa, încetul cu încetul, am ajuns la arhitectură. Am descoperit arhitectura după ce am intrat la facultate. Știam foarte puțin despre ea înainte.

V-a plăcut sau v-a speriat?

Nu, a fost ceva foarte normal. A fost o trecere extraordinară, fără să știu nimic, am ajuns și am mers în continuare până astăzi, din fericire pentru mine. Și astăzi mai sunt încă în facultate, deși ar fi trebuit, probabil, de mult să ies la pensie. Și mă simt foarte confortabil în acest parcurs care înseamnă facultatea, deci eu odată student, apoi profesor și cu practica într-un birou privat în paralel.

După atâția ani dedicați arhitecturii, după atâtea proiecte apreciate, credeți că arhitectura este artă sau știință?

După foarte multe analize cred că înseamnă 50/50. Îmi place acest echilibru, care într-un fel, cred că este instabil, cumva pe muchie de cuțit. În orice moment, treci câteva procente într-o parte sau în cealaltă. Dar ținta rămân în continuare această proporție de 50%. Dacă ar fi să vorbim numai de proiecte, fără discuție că este artă, pentru că pornește de la artă și apoi trebuie să te încarci și cu știință ca să poți să transformi acel proiect, care la început este un gând, într-o realitate construită, și atunci nu poți fără știință.

Ce înseamnă atelierul, spațiu de creație pentru arhitectul Dorin Ștefan?

Atelierul este locul în care binecuvântez de fiecare dată, ziua pe care o încep cu gândul spre creativitate. Starea de creativitate este pentru mine, și cred că aproape pentru toți artiștii, o uimire, în primul rând. Este o uimire care vine dintr-o încărcare emoțională extraordinară, iar pregătirea pentru această stare vine din multe direcții și este o binecuvântare.

Cum caracterizați dezvoltarea arhitecturii românești? Care sunt plusurile, care sunt minusurile?

Arhitectura românească în momentul ei de glorie, a fost în perioada interbelică. România era o țară bogată. Din nefericire, arhitectură de calitate și arhitectură recunoscută internațional nu poți să o faci fără bani. Poți să faci și o arhitectură la scară mică, poți să faci o arhitectură care se încadrează foarte bine într-un peisaj. Tot ceea ce avem ca zestre, înainte de interbelic, este zestrea unei arhitecturi înțeleasă ca dezvoltare organică sau înțeleasă ca o completare a naturii printr-un mediu artificial. Marea creștere a calității și a recunoașterii arhitecturii românești a fost în acea perioadă interbelică când, de fapt, arhitectura modernistă a venit și s-a așezat sincron cu tot ceea ce înseamnă arhitectură și cultură europeană. Din acest punct de vedere, noi avem o foarte mare obligație să încercăm, pe cât putem, să ne ridicăm la nivelul și la calitatea arhitecturii perioada interbelică. În ultimii ani, cu satisfacție, am constatat că până și arhitectura utilitară, locuințele colective, spațiile de lucru, birouri, începe să fie, din ce în ce, de mai bună calitate. Ne lipsesc în continuare lucrările de prestigiu cu destinație culturală, ne lipsesc muzeele, ne lipsesc sălile de concerte, ne lipsește tot acest echipament care vine prin arhitectură și completează niște nevoi, nu vorbim de dorințe, sunt niște nevoi fundamentale pentru orice nație, sunt nevoile fundamentale ale culturii în paralel cu știința și cu tehnologia.

În domeniul arhitecturii, prin ce se poate mândri România?

Se poate mândri cu multe, plecând undeva din vechime. Mă gândesc la Brâncoveanu, mă gândesc apoi la Ștefan cel Mare. Mă gândesc la anumiți conducători foarte conștienți de valoarea spațiului construit pe care îl propuneau. Ștefan cel Mare a pornit dintr-o mulțumire făcută lui Dumnezeu, iar astăzi ne mândrim cu toate bisericile pictate din Moldova, început de el și continuate de Petru Rareș. Venim și la începutul secolului XX, cu ceea ce avem pe Calea Victoriei, acea arhitectură de influență franceză, academismul francez cu arhitecții de valoare francezi, dar și români și nu pot să nu amintesc de arhitectura interbelică a lui Horia Creangă, Marcel Iancu, Petre Antonescu. Din păcate românii știu puțin despre acești arhitecți, pentru că ei, în perioada comunistă, nu au mai fost deloc scoși în față. Din păcate, prestigiul arhitectului ca prezență creatoare în România nu se ridică totuși la calitatea arhitecturii pe care o prestăm. Nu e o plângere aici, este o constatare care pe undeva e puțin nedreaptă, pentru că noi credem în continuare foarte mult în arhitectură și știu asta pentru că sunt în continuare profesor la facultate. Generații întregi de studenți au aceeași pasiune, vin cu aceeași dăruire și cu aceeași încredere în arhitectură. Dar să revenim puțin la problema cu banii. În momentul în care țara este totuși săracă și banii destinații arhitecturii se reduc la strictul necesar al unui spațiu functional, fără să reușim să avem acele resurse prin care să exprimăm și importanța culturală, intelectuală a spațiului artificial construit. Dar sunt optimist că vom reuși să facem în continuare arhitectură de calitate.

Care sunt marile probleme de sistem care lovesc domeniul arhitecturii în țara noastră?

Organizarea și managementul. Ne lipsește acea disciplină a conducerii proiectului și a conducerii biroului de arhitectură. Sunt câteva carențe în foaia de parcurs a arhitectului de la student, până la arhitectul care are propriul lui birou. E păcat că nu reușim să drămuim banii și să punem deoparte măcar 1% din investiție, strict pentru artă. Pentru un obiect artistic care poate să vină de la un artist plastic. În momentul în care cel care investește o să înțeleagă că arhitectura are nevoie de o completare a programului artistic și cultural și cu un obiect de artă de valoare, atunci s-ar putea ca această înțelegere să se întoarcă și asupra arhitecturii și să fie privită și arhitectura așa cum trebuie să fie privită, ca un gest cultural și artistic, în parallel cu ceea ce înseamnă tehnica, tehnologia și, în final, edificarea unui spațiu artificial construit.

Dorin Ștefan, în multe din proiecte v-ați apropiat de trecut, de istorie. Mă gândesc la Centrul Internațional „Contantin Brâncuși” din Craiova, armonizat lângă Palatul „Jean Mihail”. Mă gândesc la Calea Eroilor din Târgu-Jiu, la Centrul Aviatorilor din București, unde a fost salvată Casa Oromolu. Cum ați reușit această îmbinare între trecut și modernitate?

Am avut șansa să primesc comenzi în locuri de mare valoare și atunci, de fiecare dată, m-am așezat cu găndul meu, ca o reverență adusă unor astfel de realizări de mare valoare din trecut. În momentul în care ai o astfel de vecinătate nu poți decât să faci tot ce se poate să atingi cel puțin aceeași performanță. La Craiova, era vorba de Palatul Mihail făcut de Paul Gottereau, la Piața Victoriei era vorba de acea lucrare a lui Petre Antonescu, o bijuterie – Casa Mihail Oromolu. Și astăzi, când trec, ori mă întâlnesc cu cineva la un ceai în zonă, sunt fascinat de acuratețea, de sensibilitatea și de armonia fațadei Casei Oromolu.

Cum vă explicați atunci starea în care a ajuns? Unde a dispărut sensibilitatea contemporanilor? Ați preluat-o incendiată, aproape distrusă și ați revitalizat-o.

Da, am revitalizat-o într-un context. A trecut prin mai multe intenții și prin mai mulți proprietari. Și doar ultimul proprietar și-a dorit ca în acel loc să poată să facă o arhitectură care să-l reprezinte și pe el. Este cel mai fericit caz, în care un dezvoltator, un investitor, dorește să se reprezinte și pe el prin acea lucrare și nu doar să fie o afacere imobiliară. Sunt niște conjuncturi de grație pe care când le prinzi, trebuie imediat să le maximizezi cât poți de mult. În ceea ce rămâne neacoperit de aceste momente de grație, acolo sunt mari tristeți, mari neîmpliniri, pentru că lași să se piardă o valoare. Zestrea noastră este importantă, dar nu este nelimitată în timp și orice astfel de pierdere pentru cei care suntem implicați este o tristețe directă. Pentru cei care nu sunt conștienți de această pierdere, nu putem decât să-i compătimim pentru că nu reușesc să înțeleagă cât de importantă este zestrea pe care cineva ți-o lasă și cât de important este faptul că tu te plimbi, lucrezi, trăiești într-un spațiu care trebuie să fie un spațiu armonic, care participă la bucuria ta de viață. Oamenii care trăiesc într-un mediu cultural, arhitectural, trăiesc mult mai fericiți.

Care este stilul arhitectonic preferat și de ce?

La întrebarea asta încep să răspund cu „din păcate”, dar acest „din păcate” este un fel și de a spune că apreciez foarte mult și altceva. Din păcate, eu am intrat direct în modernism. M-am format în facultate într-un moment în care, după o perioadă destul de complicată în istoria țării și în înțelegerea arhitecturii, s-a revenit la modernism. Am rămas în acest modernism pentru că îl simt ca o posibilitate de expresie a timpului nostru și că de fapt mișcarea modernă începută cu Le Corbusier și continuată de ceilalți titani ai modernismului, nu și-a spus încă un ultim cuvânt. A plecat din gesturi și din înțelegeri extraordinare ale valorilor artistice și culturale. Și atât timp cât nu s-a epuizat, merită să ducem mai departe acest program al arhitecturii contemporane.

Dorin Șefan, care este orașul care vă încântă din punct de vedere arhitectural?

Eu sunt născut, format și școlit în Țara Bârsei, într-un loc extraordinar, într-un loc binecuvântat. Am trăit în Râșnov, am făcut liceul la Brașov. M-am format într-un mediu cu oameni deosebit de harnici și deosebit de pricepuți. Am ajuns în București la facultate, am descoperit Bucureștiul, n-am plecat din el și nici n-aș mai pleca. Pentru mine Bucureștiul este locul în care mă simt cel mai bine. Am descoperit de curând Craiova, un oraș care știe să-și păstreze identitatea și să-și continue zestrea pe care o deține. Merg regulat de douăzeci și ceva de ani la Veneția, la fiecare Bienală, indiferent că este cea de arhitectură sau cea de artă, pentru că acolo văd cât de minunat se îmbină acel spațiu, care este un spațiu într-un fel înghețat acum 100 de ani, dar care trăiește din aceste bienale de artă, din festivalurile de film, din tot ce este contemporan și actual, iar această îmbinare de planuri diferite, planurile arhitecturale și cu planurile artistice, este o potrivire colosală. Îmi plac metropolele Londra, Hong Kong, Tokyo, orașele care au o forță, care au o vitalitate. Pe undeva și Bucureștiul, chiar dacă nu este atât de puternic, este un oraș viu, este un oraș care trăiește odată dintr-o asociere vechi și nou, dar trăiește și dintr-o permanentă primenire. Bucureștiul este un oraș care a început neterminat, este un oraș care continuă neterminat și din această neterminare a lui vine și viața pe care o simți într-un astfel de spațiu. Nu este un spațiu înghețat și nici relațiile din interiorul acestui spațiu nu sunt rigide, nu sunt constrânse, nu sunt închise.

Ce vă deranjează la peisajul arhitectural contemporan?

Cred că nu mă deranjează nimic. Mă deranjează că lumea, în general, nu reușește să înțeleagă Bucureștiul, pentru că dacă l-ai înțelege, dacă i-ai înțelege istoria, dacă i-ai înțelege parcursul care nu este terminat, atunci l-ai iubi și cu punctele lui rele și cu punctele lui bune. Cred că dintr-o iubire și dintr-o apropiere a unui spațiu în care trăiești, i-ai putea accepta toate defectele. Noi ne plângem tot timpul de defecte, dar uităm să ne bucurăm de celelalte calități pe care le ale. Și în momentul în care tu pui tot timpul în față doar ceea ce te deranjează, ajunge ca efectiv acest deranj să-ți oculteze complet celelalte calități. Dacă n-ar avea calități, n-am sta aici, n-am lucra peste două milioane de oameni. Atâta timp cât stăm aici și lucrăm înseamnă că, fără să știm, are și multe calități, multe trăiri pe care ni le refuzăm. În ultimul timp eu, dar și o mulțime de prieteni cu care discut vedem cât de cultural începe să fie Bucureștiul, cât de multe expoziții de artă, cât de multe fundații, cât de multe galerii se deschid. Mediul artistic crește pe zi ce trece. Vedem cât de multe restaurante, cafenele și ceainării se deschid. Avem teatre, multe teatre mici, acele „teatre de buzunar”, înseamnă că există apetit pentru teatru și pentru arta spectacolului. Multe concerte. Din acest punct de vedere, orașul îți oferă o paletă cât se poate de largă și cât se poate de încăpătoare. Dacă în urmă cu ani de zile când știam că o să fie un concert abia-l așteptam, acum din păcate nu am timp să mă duc la toate concertele și toate manifestările artistice care se produc în București.

Cum este omul Dorin Ștefan?

Având în vedere că sunt foarte optimist atunci toate ce mi se întâmplă le iau din acest punct de vedere. Deci la mine tot timpul paharul este mai mult plin, chiar dacă este numai pe jumătate plin. Dacă am reuși să ne păstrăm entuziasmul pentru viață și pentru ceea ce facem, dacă nu ne oprim din a avea idealuri, am fi mult mai fericiți și mult mai bogați. Bogăția spirituală este o compensare extraordinară pentru toate neajunsurile pe care viața vrei, nu vrei, ți le pune în față.

Și care sunt pasiunile dumneavoastră?

Sunt născut la munte. Încerc să-mi fac timp pentru sport și nu m-am oprit din a merge regulat în sala de sport a facultății în care am intrat acum peste 50 de ani. Îmi fac timp pentru un schi. Este o bucurie extraordinară. Întâlnesc la Sinaia ceea ce întâlnesc în Alpi, în stațiunile de mare înălțime. Tot ce vezi, de jur împrejur, este alb, soare și o coborâre într-un astfel de peisaj este o bucurie pe care sper să pot să o continui cât mai mult.