The Girl On A Train, un film incitant cu panoramări și sugestii simbolice- de Michaela Platon
11 February 2019
Relativitatea frumuseții
15 February 2019

PĂDUREA SPÂNZURAȚILOR în regia lui Radu Afrim- un demers artistic autentic şi copleşitor pe scena TNB- de Michaela Platon

Pădurea Spânzuraţilor în viziunea regizorală a lui Radu Afim nu este un spectacol pe care să îl vezi de mai multe ori! Nu pentru că n-ar avea destulă substanţă ca să îţi ajungă şi pentru revizionare – ci pentru că este o creaţie care te consumă, care te obligă să îţi pui în mişcare mintea, îţi forjează atenţia, îţi forţează limitele, te ia cu asalt de-a dreptul – într-un fel unic.  Deîndată ce intri în siajul acestei reprezentaţii bulversante eşti ancorat fără scăpare şi condus către tunelul la capătul căruia ar trebui să se întrezărească o lumină! Asta nu înseamnă că finalul acordă şanse! Dar modul în care suntem angrenaţi mental, senzorial  şi emoţional este îndeajuns de puternic încât să ne provoace şi să ne problematizeze şi să ne scoată din orice stază în care am fi eşuat. Căci Pădurea Spânzuraţilor este pentru spectatorul gânditor ca un antrenament de performanţă fără încălzire- căruia dacă nu îi respecţi rigorile, îi suporţi consecinţele: rămâi „paralizat” şi îţi trebuie ceva timp ca să îţi revii.

Încărcată de simboluri, densă până la saţiu, înţesată de trimiteri de tot felul: filosofice, psihanalitice, deontologice, morale, istorice, mitologice- piesa este o construcţie monumentală în care vizualurile, scenografia, mişcarea scenică şi performanţele actorilor se coagulează într-un TOT  congruent , sinestezic, contrapunctic – o „polifonie” care are  grandoare  şi o strălucire stelară.

Construcţia regizorală a lui Radu Afrim este neîndoielnic de o originalitate uimitoare, inserturile vizuale, light şi sound designul, intermezzo-urile vocale sfâşietoare ce dau rotunjime si autenticitate, scenografia, mişcarea scenică ( uneori funcționând ca o punctuație sui-generis)- toate dovedesc o atenţie infinitezimală la detalii  şi o aplecare asupra elementelor liante- pentru ca totul să fie într-o energie fluidă – supunându-se însă  „legilor” cu care regizorul guvernează acest spaţiu dramaturgic- unul profund şi subiectiv , care însă are ţesută în arhitectura interioară- universalitatea. Căci războiul, nedreptăţile sociale, felul în care cei care guvernează vor să etaloneze, să şteargă identităţile şi să manipuleze- sunt aceleaşi indiferent de spaţiu şi timp.

Generos, Radu Afrim ne serveşte „din prima” una dintre „cheile” în care să citim spectacolul- URA REA- sentiment căruia îi opune iubirea- singura scăpare din orice fel de marasm- şi cea mai puternică forţă a Universului. Aşa că ea şi numai ea- iubirea- acordă şansele şi luminează ( chiar şi vremelnic) existențele- fiind alternativa la ceea ce ne aşteaptă dacă ignorăm sufletul şi lăsam totul la latitudinea minţii duale.

Dincolo de excepţionala punere în scenă- un tur de forţă din toate punctele de vedere- Pădurea Spânzuraţilor – devine motivul şi prilejul  imersiunii într-o realitate imediată rece, sterilă, violentă şi crudă (care e tot un fel de război!)  adusă pe scenă prin vizualuri care dor- lupte de stradă între forţele de ordine şi manifestanţi, oprimări brutale ale celor care îşi clamează drepturile, sugestii ale stării acute din sfera socială. Aşa că textul este adus în actualitate căpătând accente de manifest, elementul liant al lumilor acestora fiind „conştiinţa” – personaj ce translează axa temporală – interpretat convingător şi cu forţa de Marius Manole.  În rolul lui Apostol Bologa străluceşte Alexandru Potocean, secondat minunat de Richard Bovnoczki și Natalia Călin ( copleşitoare apariţie în rolul mamei!). Îi vedem în partituri de substanţă care le atestă măiestria artistică pe Raluca Aprodu (proaspătă şi copilăroasă în Ilona), pe Istvan Teglas ( care excelează în rolul  generalului Karg, personaj grotesc, diform, acefal- simbolic conducător al armatei) și pe Ciprian Necula ( autentic şi nostim pe post de ordonanţă). De altfel distribuţia masivă este una extraordinară, toţi actorii livrând roluri bine integrate, comunicând organic şi creând atmosfera vibrantă, acaparantă a spectacolului – care te poate lăsa indiferent doar dacă eşti prost sau mort!

Iar o producție atât de complexă cum este această creație nu poate exista fără o echipă omogenă, egală valoric, ai cărei membri să vină cu propria energie care să adauge plusvaloare și să crească spectacolul până unde îl poartă viziunea regizorală (și  e clar că Radu Afrim are darul de a găsi oamenii care îi trebuie).

 Neîndoielnic această Pădurea Spânzuraţilor nu seamănă cu nimic din ce am văzut până acum- este o creaţie care te pătrunde până în prasele, care lasă urme şi problematizează, care deschide porți şi dialoguri interioare aruncând în spaţiul înțelegerii, dezbaterii şi acceptării- căutările noastre identitare- într-un demers artistic autentic şi copleşitor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *