Luana Pleșea, realizator GPS Cultural, la Radio România Cultural: “Nu am stare, îmi plac provocările, sunt curioasă să aflu lucruri noi, să înțeleg ce se întâmplă”

La Radio România Cultural, Luana Pleșea realizează, împreună cu Anca Mateescu, GPS Cultural - o emisiune de actualitate culturală și dezbateri, prin care își dorește nu doar să-i informeze pe ascultători, ci și să le aducă speranță și zâmbet. Mai ales acum, în perioada atât de tulbure pe care o trăim. Era învățătoare, acum aproape 20 de ani când a venit la Radio și, în scurt timp, a simțit că aici îi este locul. Iubește dansul dintotdeauna, în toate formele sale, dar este specializată și pe problemele Uniunii Europene. Despre provocări și pasiuni, despre radio și dans povestește, în cele ce urmează, Luana Pleșea:

Ce ne arată GPS-ul Cultural, pe care îl prezinți la Radio România Cultural, acum, în plină pandemie?

Arată, uneori aproape în timp real, evoluția acestei realități „altfel”, provocările ei și încercările de adaptare. Facem asta, ca de obicei, prin interviuri, dezbateri culturale, reportaje. În plus, în această grilă avem și documentare realizate de Dorina Călin și Dan Vasiliu.

Prezinți această emisiune, la Radio România Cultural, de luni până vineri, de la ora 17:00, alături de Anca Mateescu. Este prima emisiune pe care o realizați împreună? Cum v-ați cunoscut și cum lucrați una cu cealaltă?

Da, este prima emisiune împreună. Ne-am cunoscut în urmă cu vreo 17 ani, când eu am început colaborarea la Radio România Cultural. Ne-am înțeles bine de la început, dar comunicarea noastră s-a întrerupt, doar din motiv de lipsă de timp , atunci când m-am angajat la Radio România Internațional. Iar după 12 ani, când m-am transferat la Radio România Cultural, am descoperit, destul de repede, o comunicare și o potrivire în idei cu mult peste ceea ce fusese la începuturi. Inițiativa de a fi partenere la GPS Cultural a fost a Ancăi. La acel moment, aveam alte proiecte pentru grila 2019 – 2020. Dar, deși, nu discutaserăm niciodată înainte această posibilitate, propunerea ei a venit ca ceva firesc, așa că am renunțat la celelalte idei. Cred că asta spune totul despre cum lucrăm împreună. Pentru mine sunt importante comunicarea dintre noi și felul în care ne completăm. Și cred că și pentru Anca.

De aproape 20 de ani sunt în Radio și simt că aici este locul meu

Euranet Plus debate

Erai învățătoare atunci când ai venit la Radio. Ce te-a atras aici? Ce te-a determinat să renunți la învățământ pentru această meserie?

Am iubit și continui să iubesc enorm copiii. Ce m-a determinat, totuși, să renunț la învățământ? Parțial, aspectul financiar. Pe atunci, salariile erau foarte mici, deși aveam vechime, luasem deja gradul II și aveam studii superioare. Acum, din fericire, măcar din acest punct de vedere, cadrele didactice sunt respectate. Dar, mai important decât aspectul financiar, a fost faptul că simțeam că nu mi-am găsit încă locul. Mi s-a ivit ocazia să colaborez la Radio România Cultural și am zis să încerc. Pentru că aici puteam face ceea ce știam cel mai bine: să comunic. În scurt timp, am simțit că aici era locul meu. Și, după aproape 20 de ani, simt același lucru.

Care a fost prima ta emisiune la radio? Mai știi despre ce ai vorbit atunci?

Dacă e să vorbim de emisiune, nu de reportajele pe care le făceam frecvent, cred că prima a fost Generația 2000, ediția dedicată dansului. Era, de fapt, o serie de de emisiuni care își propunea promovarea tinerilor artiști din teatru, literatură, muzică, arte plastice, film și dans. Nu-mi mai amintesc cu cine am stat de vorbă la prima emisiune, dar știu că tinerii invitați de atunci sunt acum cunoscuți balerini și coregrafi. Și asta mă bucură. Confirmă, cumva, o intuiție și niște alegeri făcute, iată, cu mulți ani în urmă.

Ești specializată pe dans contemporan. Ce te-a făcut să fii interesată de această zonă? Când ai știut că vrei să afli mai multe despre dans și să încerci să pătrunzi tainele lui?

Nu aș spune că sunt specializată. Consider că pentru asta ar fi trebuit să am studii de specialitate. Dar iubesc dansul dintotdeauna. Dansul în toate formele sale. De lumea dansului contemporan m-am apropiat cred că prin 2005, la puțin timp după înființarea Centrului Național al Dansului București – CNDB. Eram, pe atunci, colaboratoare la Radio România Cultural și aveam suficient spațiu în care să vorbesc despre dans. Mi-am dorit să mă împrietenesc cu dansul contemporan pentru că iese din tipare, pentru că îți oferă o extraordinară libertate de exprimare, pentru că explorează și experimentează continuu. Nu cred că este vorba de a-i pătrunde tainele. Ci mai degrabă de a învăța să mergi la un spectacol cu mintea și sufletul deschise pentru a trăi experiența propusă de artiști.

De-a lungul carierei, ai cunoscut cu siguranță oameni excepționali. Care sunt aceia care te-au marcat, de la care ai învățat niște lucruri de care ții cont și în ziua de azi?

Am cunoscut mulți oameni extraordinari, din diverse domenii, nu toți celebri, dar care au făcut și fac lucruri minunate acolo unde se află. Am învățat modestia și generozitatea adevărată de la creatori foarte cunoscuți și admirați, dar care știu să ofere ceea ce au, ceea ce sunt. Am învățat ce înseamnă renunțarea de sine pentru ceilalți, pentru că am avut șansa să cunosc mulți astfel de oameni care activează în societatea civilă. Și admir solidaritatea care s-a extins dincolo de comunitatea dansului contemporan și a dus la crearea CNDB, instituție publică, unică în România, dedicată cu precădere creației independente în zona dansului contemporan românesc. Dacă ar fi totuși să spun un nume... Port în suflet amintirea Anei Simon, valoros om de cultură – scriitoare, regizoare de film documentar, traducătoare -, de o discreție rară. A fost soția actorului elvețian François Simon și nora lui Michel Simon, unul dintre „monștrii sacri“ ai cinematografiei europene. După moartea lui François, Ana Simon şi-a construit întreaga existenţă pe munca la consolidarea imaginii celor doi Simon, tată și fiu. Ana Simon, cea care a cunoscut și susținut, din umbră, mulți artiști valoroși, îmi acordase încrederea și prietenia ei.

Copiii, foștii mei elevi, m-au învățat ce înseamnă sinceritatea și afecțiunea necondiționată

Cum ești acum, după niște ani, în studio, în fața microfonului? S-au mai dus din emoții?

Cu siguranță emoțiile nu mai sunt la fel de puternice, dar nu există nicio șansă să dispară total. Dacă ar dispărea, ar trebui să renunț la ceea ce fac. Motorul meu este emoția. Nu pot să spun când am avut cele mai mari emoții. Am avut emoții foarte mari, de exemplu, la prima dezbatere pe teme UE pe care am moderat-o. Și am emoții mari de fiecare dată când iau interviu unui om căruia îi port o mare admirație și un mare respect.

Care e ultimul lucru pe care-l faci înainte de a intra în emisie? Dar după ce ieși?

Înainte de a intra în direct fac ceea ce fac toți colegii mei, cred. Reglez poziția microfonului și volumul în căști. După ce ies din emisie, mai ales dacă a fost o emisiune cu subiecte grele, mă duc în birou, mă așez pe scaun și încerc să nu mă gândesc la nimic câteva minute. După care, de multe ori, încep să caut subiecte pentru ziua următoare.

Ești specializată și pe problemele Uniunii Europene. Când te-ai îndreptat spre această zonăși ce te-a atras spre asta?

S-a întâmplat în 2009. Lucram la Radio România Internațional și Eugen Cojocariu, secretar general al RRI, mi-a propus să particip la redactarea unui proiect cu care să aplicăm pentru finanțare la Parlamentul European. Era vorba despre un proiect, pe care urma să îl derulăm în parteneriat cu Radio România Cultural, prin care să aducem Parlamentul European mai aproape de ascultătorii RRI și RRC. La acel moment, nu știam mare lucru despre cum funcționează Uniunea Europeană. Dar dintotdeauna m-au atras provocările, am simțit nevoia să învăț lucruri noi, să înțeleg. Așa că m-am aruncat în această „aventură”. Am renunțat la concediu ca să studiez cum funcționează Parlamentul European și m-am bazat, în munca de redactare, pe competențele dobândite în liceu și în facultate în ceea ce înseamnă scrierea de proiecte și evaluarea. Am obținut acea finanțare și de atunci jumătate din munca mea, din viața mea chiar, am dedicat-o înțelegerii acestui proiect unic, care este Uniunea Europeană, și apoi explicării lui către ascultători. De ce? Pentru că, din 2007, suntem în egală măsură români și europeni, pentru că ceea ce se decide la nivelul UE are impact direct asupra noastră și de aceea e necesar să înțelegem ce se întâmplă, de ce și cum se întâmplă. Altfel, trăim, pur și simplu, într-o bulă, cum se spune acum. Am observat că tinerii, cei între 20 și 30 de ani, sunt mult mai interesați de problematicile europene. Știți ce mi-au spus, când am stat de vorbă cu câțiva dintre ei pe acest subiect? Că firesc și necesar ar fi ca dezbaterile care au loc la nivelul instituțiilor europene, discursurile liderilor europeni să fie preluate și difuzate la noi așa cum sunt preluate și difuzate dezbaterile și discursurile politicienilor la nivel național.

Îți e dor să lucrezi cu copiii? Ai rămas cu vreo nostalgie din acea perioadă a vieții tale?

Îmi este dor de foștii mei elevi, aș spune. Din toate generațiile. M-ar bucura să știu că sunt bine cu toții. După ce am plecat din învățământ am avut, câțiva ani buni la rând, nostalgia acelei lumi a inocenței.

Ce te-au învățat copiii, pe vremea când le erai învățătoare?

Copiii m-au învățat ce înseamnă sinceritatea și afecțiunea necondiționată. Este ceva ce numai de la ei poți primi. Și mi-e un dor nespus de asta!

Îmi doresc să urmez cursuri de tango argentinian și să îmi fac timp să pictez

Cum este Luana cea de toate zilele, din afara studioului de emisie?

Printre altele, neliniștită. Îmi place să fac mai multe lucruri, nu mă pot limita la unul singur. De aceea cred că mi se potrivește atât de bine meseria de jurnalist. Călătoresc mult, fie că e în interes profesional, fie în vacanță. Public interviuri pe teme de teatru și dans în reviste de specialitate. Am colaborat la două volume de teatru. Am moderat dezbateri pe teme europene, cu europarlamentari români, la sediul Parlamentului European. Încerc să fac sport în mod regulat, dar nu prea îmi iese.

Ce pasiuni ai, ce îți place să faci în timpul liber?

Nu prea știu ce este acela timp liber. Pentru că, după atâția ani, tot nu prea reușesc să spun nu atunci când mi se propune un proiect. Nu cred că sunt neapărat dependentă de muncă, dar nu am stare, îmi plac provocările, sunt curioasă să aflu lucruri noi, să înțeleg ce se întâmplă, cât de mult și de bine pot.

Cărțile au fost marea mea pasiune și, în foarte mare măsură, ele m-au educat. Din păcate, de mai mulți ani, cititul de plăcere a devenit aproape un lux. Evadez cât pot de des la munte. Și îmi doresc să urmez cursuri de tango argentinian, când se va putea, și să îmi fac timp să pictez.

Ai vreun motto după care te conduci?

Nu am un motto anume. Dar cred în sinceritate și corectitudine.

Care sunt locurile, poveștile, proiectele pe care ți-ai dori să le prezentați, în perioada următoare, la GPS Cultural?

GPS Cultural este o emisiune de actualitate culturală și dezbateri. Așa că, în primul rând, vom urmări în continuare cu mare atenție evoluția pandemiei, măsurile luate și impactul acestora, problemele cu care se confruntă oamenii în acest context, dar și ce soluții propun autoritățile, specialiștii, societatea civilă. Și, ca să vorbesc în numele meu, am în vedere inclusiv măsurile, soluțiile propuse la nivelul UE. Mă interesează, desigur, și evenimentele culturale la zi, formele noi de exprimare experimentate de artiști în această perioadă și îmi propun să promovez proiectele valoroase ale tinerilor. Pe scurt, îmi doresc să informăm, dar și să aducem speranță și zâmbet.

interviu realizat de Anca Nicoleanu