REConCHILLiant cu Daniela Rei Vișan și Cristina Chirvasie

Duminică 26 martie 2023 de la ora 18,00 vă propunem la Radio România Cultural o întâlnire cu Cristina Chirvasie, regizor de teatru și scriitor, fondatoarea companiei de teatru ” Courttheatre” din București și sufletul proiectului Revoluția Modelelor. Colaborează cu Radio România încă din 1996. După 2003 a realizat numeroase filme documentare și emisiuni de televiziune difuzate la TVR, SENSO TV și Pax. Este membru al Uniunii Teatrale din România-UNITER, al Editorilor Creștini din România și al Asociației Ziariștilor din România.

În cele 30 de minute ale emisiunii REConCHILLiant vă propunem un dialog despre valorile promovate astăzi în societatea românească, despre bolile care s-au insinuat în ultima vreme, afectând comunicarea reală dintre oameni, erodând încrederea, capacitatea de a fi corect, cinstit, speranța că lucrurile pot fi schimbate în bine. Anii de pandemie și războiul de la granițele noastre au accentuat anumite disfuncții și decalaje sociale, au semănat frică, nesiguranță, însingurare. Și chiar dacă restricțiile au fost ridicate de aproximativ un an, mulți dintre noi purtăm încă în suflete umbra lăsată de pandemie. Conform statisticilor oficiale numărul persoanelor care suferă de depresie sau anxietate s-a dublat în ultimii ani, fenomen accentuat de creșterea îngrijorătoare a consumului de alcool și droguri. Din ce în ce mai mulți tineri au abandonat școala, încercând să-și câștige pâinea din activități aflate la limita legalității.

Este știut faptul că în momentele de criză ale unei societăți redobândirea încrederii în ziua de mâine se reflectă nu numai în viața personală a oamenilor, ci și la nivel global . Cultura devine în aceste momente un adevărat medicament și un liant între oameni. Vom ști oare să prețuim acest lucru? Vom reuși să învățăm câte ceva din suferințele trecutului pentru a ajuta clipa de mâine să înflorească? Dorim cu adevărat să ne vindecăm sau preferăm să ne complacem în mlaștina lăsată în urmă de tăvălugul pandemiei?

Dialogurile pe care le-a realizat Cristina Chirvasie în cadrul proiectului Revoluția Modelelor ne pot ajuta să navigăm mai ușor printre valurile zilelor noastre. Experiențele de viață relatate de câteva personalități ale culturii române ne pot ajuta pe fiecare dintre noi. Prin bunăvoința Cristinei Chirvasie am selectat câteva fragmente din volumele ce însoțest interviurile pe care le-a realizat.

”La un moment dat, prin ’55, regimul comunist de la noi din țară a fost obligat să urmeze niște directive date de o Convenție Internațională pentru Drepturile Omului de la Geneva. Au fost obligați să-i elibereze pe toți cei care aveau condamnări de sub cinci ani și să le dea drumul în închisoarea mai mare, care era de fapt țara noastră. Cu această ocazie, închisoarea Mislea, în care mă aflam eu, o închisoare de femei, aproape că s-a desființat, pentru că foarte multe aveau condamnările acestea mici și, deci, nu merita să mai fie întreținută în chisoarea. Și atunci au fost mutate femeile care aveau condamnări mai mari la Miercurea Ciuc. Acolo era frig iarna, că nu se făcea focul în niciun fel în celule. Și erau destul de multe mai în vârstă și unele mai fragile. Erau, bineînțeles, destul de multe arestate și țărănci mai voinice și mai rezistente, dar erau și unele persoane fragile care n-au putut rezista la gerul de la Miercurea Ciuc și la lipsa de hrană.” (Micaela Alexandra Ghițescu, filololog).

***

”Oamenii trebuie să fie conștienți că, la fel cum te speli pe mâini înainte de a te duce la masă, dacă mâinile sunt murdare, sunt pline de pământ, sunt pline de unsoare, sunt pline de păcură, sunt pline de nu știu ce, la fel trebuie să-ți cureți și sufletul de aceste boli ale lui. Ei, astea sunt lucruri care trebuie să fie cunoscute de tineret, că ele încep din tinerețe și după aia intră în obicei. Eu de aceea insist și am insistat și pe la studenții mei: „Mă, trebuie să vă intre în obicei. Nu trebuie să zâmbiți atunci când vă duceți la țară, sunteți invitați la cineva și o vedeți pe femeie după ce a pus mămăliga că face o cruce deasupra ei. Nu trebuie să zâmbiți, să spuneți: uite bigota asta, uite ce face. Nu! Trebuie să vă gândiți. A avut dreptate excepționala minte a lui Țuțea7 când a spus: „Între un academician savant mondial și o babă șchioapă, care se culcă în fața altarului și se roagă în fața lui Dumnezeu, nu dau doi bani pe academician.”? De ce-a spus asta? Fiindcă academicianul își conservă sufletul cu toate păcatele lui și baba îl pune pe tavă lui Hristos.” (Prof. univ. dr. Nicolae Constantinescu, medic chirurg)

***

”Toată lumea caută modele. Și eu caut mereu modele. Înseamnă, zic eu, că sunt încă tânăr sufletește. Evident că bunicul meu (n.n. Dumitru Stăniloae) poate să fie un model și, de fapt, din acest motiv doresc ca el să rămână viu în memoria colectivă. Tenacitatea lui, credința lui, felul în care a sperat toată viața, chiar și în momentele cele mai dificile, sunt exemplare, demne de un model. El este un model de urmat, pur și simplu, urmărindu-i viața și opera. Mai ales prin felul cum a reușit să treacă peste momentul închisorii. Aspectul acesta mi se pare fundamental. Sincer să fiu, nu știu dacă eu aș trece peste o asemenea încercare. A avut remarcabile aptitudini sociale. În viață trebuie să știm întotdeauna cum să comunicăm cu ceilalți. Trebuie să te înțelegi cu semenii tăi. Acesta este talentul social al fiecăruia. Însă bunicul meu nu a făcut niciun compromis atunci când era vorba, întâi și întâi, de credința în Dumnezeu și nici de viața lui. Considera preoția ca fiind un mod de viață, incompatibilă cu orice compromis. Și după aceea, nu a făcut niciun compromis în ceea ce privește opera pe care și-a propus să o scrie. Avea, într-adevăr, o tenacitate deosebită. Este indiscutabil un model.” (Dumitru Horia Ionescu, scriitor și teolog)

***

”Sunt oameni despre care poți să spui fără nicio teamă de a greși că sunt genii. De ce? În ce sens? Ioan Alexandru spunea că toți suntem genii, pentru că geniu vine de la a fi născut (genero = a naște, a procrea; genius = spiritul propriu, suflet), și toți suntem născuți și avem un suflet absolut unic. Eu mă gândesc, însă, la acei oameni în care Dumnezeu a pus mulți talanți. În parabola evanghelică se spune despre înzestrarea cu unul, doi și cinci talanți. În realitate, ei pot fi oricât de mulți. Sunt oameni care au talanți din belșug și nu numai că îi au, dar îi și înmulțesc pe măsură. Pe oamenii ăștia îi socotesc eu genii; oameni la care simți că Dumnezeu este extrem de vădit prezent în ei în dublă ipostază,de înzestrare și de lucrare. La lucrarea lor asumată și responsabilă, Dumnezeu adaugă și El foarte mult. Adesea asta nu ține totdeauna de credința acelora. Așa vrea El! Geniile ies din serie. Ele sunt, într-un fel, varianta laică a sfinților”. (Costion Nicolescu, eseist și teolog)

***

”Trăim în poveștile noastre, în ceea ce ne făurim în mintea noastră despre lumea înconjurătoare, încercăm să îmblânzim haosul acesta al vieții de zi cu zi, cu întâmplările ei, unele frumoase și plăcute, altele care pot să ne dezechilibreze, să ne devasteze chiar. Și atunci mi-am dat seama că ar trebui să ne gândim la viața noastră ca la o meserie organizatoare, o meserie tămăduitoare, indiferent de profesia pe care o ai: fie că ești doctor, fie că ești avocat, fie că ești pescar, undeva, în spate, în mintea ta se derulează o poveste. Și m-am gândit că meseria de povestitor este o meserie generică, pe care o avem cu toții, fie că suntem gunoieri, fie că suntem constructori de case, nu contează ‒ toți avem această veșnică povestire a vieții noastre. Așa că, de fapt, eu nu sunt nici la prima, nici la a doua, nici la a cincizecea carte, ci suntem toți niște cărți pe care le rescriem neîncetat și dăm sens vieții noastre, ca să ajungem la acele „cuvinte de negrăit” [II Corinteni 12:4], când viața noastră va începe undeva, în veșnicie”. (Mircea Stanciu, scriitor)

***

”Multă vreme n-am înțeles ce înseamnă acești „șapte ani de acasă”. Acum câțiva ani m-am apropiat mai mult de un scenograf cu care am colaborat la câteva filme. Se numește Dumitru Nicodim și a avut o copilărie foarte dură, a scris și o carte de memorii extraordinară Casa lui David, despre familia lui în perioada colectivizării din Dobrogea. Tatăl lui refuzase colectivizarea și trecuse la secta Martorii lui Iehova, pentru că i s-a părut că aceștia sunt singurii care se opun comunismului, motiv pentru care l-au închis în repetate rânduri și, la urmă, i-au luat toți copiii și i-au plasat la orfelinate despărțiți, câte doi-trei într-un loc. Copiii aceștia n-au beneficiat de acești „șapte ani de acasă”. Dumitru a trecut acum de 65 de ani și încă resimte acest handicap, această lipsă a prezenței părinților din copilărie. Sunt anumite lucruri pe care nu le mai poți învăța dacă nu ai beneficiat de ele atunci, în copilărie, când aveai în fiecare ceas nevoie de un mic sfat, de o vorbă bună, de o încurajare sau uneori de o mustrare. Amănunte aparent neînsemnate, dar care treptat îți formează personalitatea. N-ai cum să le recuperezi, oricât de mult ai încerca. Ele s-au pierdut în anonimat. Există și acum la Dumitru o stângăcie în a relaționa cu oamenii, o neîncredere în comportament, un pas înapoi față de cei din jur, față de lumea din jur”. (Nicolae Mărgineanu, regizor)