Idei în nocturnă - Pagini de Istorie: Iuliu Maniu, „Sfinxul de la Bădăcin”

Anul acesta marchează împlinirea unui secol și jumătate de la nașterea lui Iuliu Maniu și 70 de ani de la moartea sa în temnița de la Sighet. Un an în care marele om politic a fost omagiat în țară și străinătate prin acțiunile Fundației „Corneliu Coposu” și prin eforturile și devotamentul unor personalități și instituții. Iuliu Maniu, o personalitate care nu merită uitarea, o personalitate fără de care istoria noastră recentă ar fi greu de înțeles.

Îi vom consacra emisiunea din această seară, în care îi vom urmări viața, începând de la evocarea Bădăcinului și a casei memoriale care evocă modestia unei mari personalități, ajungând la sinistra închisoare de la Sighet unde și-a găsit sfârșitul, dar în care vom vorbi și despre valoarea lui de reper moral, recunoscută încă din timpul vieții.

Iată o scurtă prezentare a celui care a fost Iuliu Maniu:

A avut o carieră politică de excepție începută la sfârșitul secolului al XIX- lea și întinsă pe aproape șase decenii, una dintre cele mai îndelungate din istoria noastră politică. Pe parcursul ei, s-a dovedit a fi întâi de toate un abil negociator. Își susținea cu eleganță propriile convingeri folosind metoda persuasiunii și a discuțiilor lungi și repetate, până când interlocutorii ajungeau să susțină punctul lui de vedere, pe care evita să-l formuleze explicit, dar spre care dirija cu măiestrie „pretractările”.

Iuliu Maniu a fost însă și un om de acțiune. La sfârșitul Primului Război Mondial a reușit să stăpânească haosul pe cale de a se instala la Viena în contextul prăbușirii monarhiei habsburgice, înființând Senatul Militar Român și organizând o adevărată armată națională română care a restabilit ordinea în capitala imperiului, dar și la Praga.

A avut un rol decisiv în timpul tratativelor româno-austro-ungare de la Arad din noiembrie 1918. A exprimat atunci, clar și răspicat, voința românilor: „despărțire totală”. Tot el a organizat gărzile naționale la dispoziția Consiliului Național Român Central din Transilvania.

A fost așadar unul dintre principalii artizani ai Unirii de la 1 Decembrie 1918, prin acțiuni anterioare, dar și prin cele desfășurate în calitate de Președinte al Consiliului Dirigent.

În România Întregită, Iuliu Maniu și-a continuat cariera politică în calitate de fruntaș și președinte al PNȚ, ajungând chiar Prim Ministru, funcție pe care a părăsit-o în 1933 în urma divergențelor cu Regele Carol II, datorate imixtiunilor acestuia și ale „camarilei” în activitatea guvernului. De altfel, respectul cu care a fost privit de elita politică a României și popularitatea sa în rândul românilor s-a datorat intransigenței cu care și-a promovat principiile.

A fost întreaga viață un democrat convins. S-a opus tuturor tipurilor de dictatură și nu a văzut un alt viitor pentru România decât alături de democrațiile occidentale.

După 23 august, Iuliu Maniu a fost perceput tocmai datorită convingerilor democratice și imensei popularități, ca principalul dușman al instaurării comunismului, un pericol care trebuia înlăturat cu orice preț.

Prilejul a fost procesul intentat unor lideri ai PNȚ care au încercat să părăsească țara în iulie 1947. „ Pentru spionii vânduţi trup şi suflet imperialismului străin, pentru complotiştii mârşavi care pregăteau războiul civil, în numele dreptăţii....pentru dreapta pedepsire a trădării, zdrobitor dovedită, poporul român cere într-un glas: Osânda maximă!”

Zeci de articole de acest fel apăreau în presa „democrat populară” a anului 1947, articole în care soldaţii cu toc rezervor ai partidului, între ei Silviu Brucan din diatribele căruia am citat, ţinteau spre cei care se opuneau noului curs dictat de Kremlin. Slujeau astfel cu “abnegaţie” politica de distrugere a demnităţii şi memoriei istorice a romanilor dusă de partid.

Actul de acuzare al lui Iuliu Maniu era de fapt o înşiruire de minciuni, toate faptele pentru care Maniu devenise cel mai respectat om politic român erau prezentate exact invers, în dispreţul adevărului. Iată o sinteză a acestui rechizitoriu pe care o datorăm profesorului Ioan Scurtu: “în vremea Imperiului Austro- Ungar a fost un “colaborator” al autorităţilor de la Viena şi Budapesta în politica de oprimare a poporului român; la Unirea din 1918 – când a căutat să “împiedice” acest act istoric punând tot felul de condiţii; la perioada interbelică – în care s-a dovedit un “reacţionar şi un sprijinitor al fascimului”; continuând “cu anii războiului” – când a fost un “un susţinător” al lui Antonescu şi al luptei armate împotriva Uniunii Sovietice; până la perioada de după 23 august, când a adunat în jurul său pe toţi “fasciştii şi reacţionarii”, pe “trădătorii de ţară” şi “agenţii imperialismului”. (…)

În urma înscenării de la Tămădău şi arestării la 14 iulie 1947 de autorităţile comuniste, i-au judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache erau condamnaţi la închisoare pe viaţă. Maniu este trimis la penitenciarul din Galaţi, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat împreună cu Mihalache şi alţi naţional-ţărănişti la Sighet, unde s-a stins pe 5 februarie 1953.

În acest an în care vedem că în multe locuri din lume libertatea este amenințată, în care o perdea de ceață a confuziei este împăștiată pentru a camufla intentii și acțiuni dictatoriale și teroriste, modelul Iuliu Maniu ar trebui să ne servească drept reper. Ar fi cu atât mai mult momentul să ne întrebăm cât adevăr a rămas din convingerile exprimate în 1947 de marele om politic și martir român:

„Lagărele şi închisorile pot închide oameni şi-i pot ucide, dar nu pot închide şi nici ucide ideile care circulă oricâte piedici le-ai pune. Teroarea înspăimântă omul, dar nu sugrumă ideea, care biruie totdeauna când este sprijinită de lege, de libertate şi de morală. Ce înseamnă viaţa mea sau a aceea a 50 – 60.000 oameni sacrificaţi în felul acesta dacă este vorba ca prin jertfele vieţilor noastre să nască o Românie Mare, liberă şi neatârnată. Pe mine nu mă îngrozeşte nici lagărul, nici moartea şi am încredere deplină în soarta bună pe viitor a României."