Idei în nocturnă. Pagini de Istorie - Gala Corneliu Coposu – ediția a VII-a – Timișoara

Gala „Corneliu Coposu” desfățurată în acest an la Timișoara a fost, ca de obicei o succesiune de evenimente de înaltă ținută. Memoria Seniorului a fost marcată timp de trei zile în orașul din care, acum 35 de ani a pornit Revoluția. Vom vorbi în prima parte a emisiunii despre aceste evenimente dar și despre personalitatea marelui om politic Corneliu Coposu cel care, asemenea mentorului său Iuliu Maniu, a dovedit că politica și morala nu sunt incompatibile.

Vom dedica însă cea mai mare parte a întâlnirii noastre din această seară prezentării celor patru eseuri premiate. Prticipanțiilor la concurs li s-au propus două teme :

1. „Cum ar fi evoluat România dacă ar fi fost legiferat punctul 8 al Proclamației de la Timișoara ?

2. „A căzut într-adevăr comunismul în 1989 ? – Dacă da, cine-l regretă ? Dacă nu, ce urmează ?”

Rezultatele celei de-a IX-a ediții a concursului de eseuri organizat de către Fundația „Corneliu Coposu”, în parteneriat cu Fundația Academia Civică, Fundația Hanns Seidel, Fundația Culturală Memoria, Festivalul de Film și Istorii de la Râșnov și Radio România Cultural, au fost următoarele :

Premiul I, la egalitate:

• Sandra Alice DIDU – Anul I, Facultatea de Litere, Universitatea Craiova
• Andreea Narcisa ANDRIEȘ – Clasa a XII-a, Liceul de Artă ”Ștefan Luchian”, Botoșani

Premiul III :

• Valeria BANU – Clasa a XI-a, Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, sat Sudarca, raionul Dondușeni, Republica Moldova

Premiul special ”Rodica Coposu”:

• Sebastian MihaiZIDARU – Anul II, Facultatea de Drept, Universitatea București

Să renmarcăm că toti cei patru câștigători au ales să trateze a doua temă propusă.

Iată o scurtă prezentare a lucrărilor premiate pe ca o vom începe firesc cu premiul I.

Sandra Alice Didu este autoarea eseului cu titlul : „Comunismul pentru o țigancă de nouăsprezece ani”. Este, în opinia noastră, un eseu impresionant prin seriozitatea documentării, prin calitatea scriiturii și nu în ultimul rând prin sinceritatea cu care personalizează abordarea temei. Rezultatul, o lectură istructivă și emoționantă deopotrivă. Pentru edificare am ales cîteva fragmente mai extinse din eseu :

„M-am născut în capitalism, în 2004. Nu o să încerc să fac să pară că înțeleg comunismul în felul în care îl înțeleg cei care l-au trăit. Eu am trăit alte vremuri. Tata mi-a vorbit despre el, tata l-a trăit, dar asta nu schimbă cu nimic faptul că percepția mea asupra comunismului, deși se vrea academică, este poate una pur adolescentină. Tata vorbește despre comunism aproape în același fel în care eu și prietenele mele vorbim despre capitalism. E o chestie umană, nu?

Nu există vreun regim politic care să poată fi pus în aplicare în mod perfect, un mod care să ne mulțumească pe noi, oamenii. Nemulțumirea face parte din noi, din dorința continuă de a evolua. Recunoștința și mulțumirea sunt două lucruri foarte diferite….

Ceea ce încerc să spun este că noi, noile generații, nu iubim capitalismul. Îi vedem greșelile și lipsurile. Ne dorim ca acestea să fie rezolvate și, la fel ca orice generație de dinaintea noastră, ne dorim un viitor mai bun pentru copiii noștri. Asta nu înseamnă, însă, că nu suntem recunoscători pentru faptul că nu ne-am născut în comunism (cel puțin unii dintre noi).

Există cazuri, bineînțeles, de copii din aceste noi generații care, în mod ironic și aproape amuzant, regretă comunismul. Am impresia că „regretă” nu e cel mai potrivit cuvânt. Nu poți regreta ceva ce n-ai avut nicicând. Să reformulez. Există copii din aceste noi generații care sunt de acord cu ideologia comunistă. Care îl idolizează pe Marx și care consideră că uciderea lui Ceaușescu din 1989 a fost una brutală, incorectă și animalică. Care susțin că pe vremea comunismului nimeni nu murea de foame, lumea era mai „normală”, iar cei care erau la putere erau mai puțin (sau chiar deloc, în unele cazuri idealistice) corupți. Care consideră liberalismul una dintre cele mai mari probleme ale lumii noastre și deci, evident, își împletesc concepțiile cu rasism, xenofobie și homofobie. Evident, copii. Copii care vorbesc despre vremuri pe care nu le-au trăit și care nu înțeleg nici cât negru sub unghie ce a însemnat comunismul pentru România, de fapt. Comunismul ne-a dat în spate cu zeci de ani, ne-a făcut atei și ne-a risipit speranțele spre mai bine. Vorbesc la persoana întâi plural pentru că vorbesc de noi, ca popor. În realitate, eu sunt la fel de neștiutoare ca restul copiiilor care „regretă”comunismul, singura diferență fiind faptul că eu îl condamn, în loc să-l regret.

Un lucru despre care cred că nu se vorbește destul, cel puțin de către cei din generația mea, este legătura inevitabilă dintre rasism și comunism. La sfârșitul anilor 1970, romii intră în vizorul autorităților comuniste. Ceaușescu dăduse indicații pentru rezolvarea „modului defectuos” în care fusese gestionat procesul de integrare socială și economică al romilor.

Acest proces dăduse greș în diverse moduri: romii nu au fost pe deplin angajați în câmpul muncii, dar au beneficiat de ajutoare sociale și indemnizatii; oamenii trăiau în condiții insalubre și starea sanitară a populațiilor rome era îngrijorătoare; copiii romi nu mergeau la școală iar familiile erau instabile și dezorganizate; nu în ultimul rând, infracționalitatea era foarte ridicată.

Era vorba deci despre un proces deloc străin nou, care încă rezistă, din păcate, în unele zone, până în ziua de azi, anume „românizarea”. Problema se punea între autoritățile care regretă comunismul, fără să-l înțeleagă ? Cum am putea noi, cei născuți în capitalism, să-l înțelegem vreodată? Cum am cunoscut noi comunismul? Am citit despre el, am văzut filme despre el, am auzit oameni care l-au trăit vorbind despre el.

Personal, nu am citit mai mult de câteva cărți și articole despre comunism. Mi-am ascultat părinții și neamurile, în general, vorbind despre Ceaușescu încă de când eram copil, la fel ca majoritatea tinerilor de vârsta mea. Generația mea cunoaște comunismul din auzite și din cărți. Ambele surse putând fi foarte ușor considerate nedemne de încredere, n-am decât să-mi asum faptul că felul în care văd eu lucrurile este unul greșit.

Pentru noi, cei care n-am trăit în comunism, marea diferență dintre acesta și capitalism este una singură : libertatea.

Este dificil să vorbești despre libertate. Pentru mine personal, singurii care ar trebui să fie ascultați vorbind despre ea sunt cei care știu ce înseamnă s-o pierzi. Cei care știu ce înseamnă să fii controlat de lucruri sau de oameni cărora nu le pasă de tine. Să nu mai poți avea încredere în propria ta judecată, în propriile tale gânduri, în propriile tale dorințe. Acei oameni știu ce e libertatea, absența ei este cea care îi ține în viață.

Există oameni liberi ? Asta este o discuție filosofică, dar cu siguranță au existat și există diferențe între libertatea oamenilor. Există oameni mai liberi sau mai puțin liberi decât alții. Există oameni mai conștienți sau mai puțin conștienți de libertatea lor. Așa îi definesc eu, în capul meu, pe cei care regretă comunismul, fie că l-au trăit sau nu, oameni care nu sunt conștienți de libertatea lor. Foarte triști trebuie să fie acești oameni, bieții de ei ! Imaginați-vă, să fii binecuvântat cu cel mai frumos și cel mai important dar dintre toate, și să n-ai habar de El ! Cred că cel mai trist și cel mai greu lucru din lume este să nu știi cât ești de norocos, și deci să nu poți să fii recunoscător pentru asta.

Pot să scriu. Pot să scriu ce vreau eu și să citesc ce vreau eu. Un lux pe care puțini și-l puteau permite în perioada comunistă. Există numeroase teorii care vorbesc despre continuarea comunismului, despre faptul că el n-a murit niciodată și că va avea partizani întotdeauna. Cât despre continuitatea comunismului, vorbim, din nou, despre oameni care nu sunt conștienți de libertatea lor. Oameni care nu realizează cât sunt de norocoși și care nu sunt deloc recunoscători pentru acel obiect straniu numit „libertate”.

Eu sunt o femeie de etnie romă, născută în 2004. Care ar fi fost soarta mea în comunism? Dacă, bineînțeles aș fi reușit să supraviețuiesc exterminărilor rasiale în masă ale celui de-al doilea război mondial. Vin dintr-o familie cu situație materială bună. Ar fi reușit ai mei să construiască această viață lipsită de griji financiare pentru mine în comunism ? Nu, în niciun caz. Până la vârsta pe care o am aș fi fost măritată de mult timp și aș fi avut deja doi, trei copii. Aș fi trăit în sărăcie și atât eu cât și soțul meu am fi găsit cu greu locuri de muncă, rasismul și comunismul fiind știut că au mers și merg mână-n mână. Poate aș fi ajuns la pușcărie. Una din pușcăriile comuniste despre care Steinhardt, fost prizonier, ne povestește despre cum deținuții erau obligați să se hrănească cu excremente și, „erau norocoși dacă le primeau pe ale lor”. Pentru ce aș fi ajuns la pușcărie ? Pentru că am pielea închisă la culoare, pentru că aș fi făcut un avort, pentru că aș fi furat o pâine de foame sau pentru că mi-ar fi scăpat vreo înjurătură la adresa cui n-ar fi trebuit. Oamenii ca tata, care au ieșit din sărăcie odată cu capitalismul și și-au văzut copiii crescând într-o lume mai liberă decât cea în care au crescut ei, sunt oamenii care își fac cruce atunci când pomenești de comunism.

Oamenii care nu știu ce să facă cu libertatea lor, care muncesc la fel de mult și de greu indiferent dacă sunt conduși de un dictator sau de un președinte, sunt cei care regretă comunismul. Căci dincolo de orice considerente economice sau politice, comunismul este moartea spiritului. Moartea a ceea ce ne face oameni, nu roboți.

Eu pot să scriu despre comunism, deci comunismul a căzut. Cei care-l regretă sunt cei care nu l-au înțeles.”

A căzut într-adevăr comunismul în 1989? Dacă da, cine-l regretă? Dacă nu, ce urmează?

Tot premiul I a fost acordat Andreei Narcisa Andrieș care răspunde la aceeași intrebare. A căzut într-adevăr comunismul în 1989? Este un eseu foarte ingenious costruit care debutează cu două secvențe aproape cinematografice. Este pusă în oglindă realitatea anului 1988 cu tristețea obișnuitelor cozi la Alimentara și cea a anului 2018 în care poate același personaj se vede pus în situația de a cheltui o cincime din salariu la o singură vizită la Supermarket. Să dăm cuvântul autoarei care radiografiază condiția de astăzi a multora dintre concetățenii noștri :

„Statisticile arată că o proporție alarmantă din cetățenii României, 63% (în anul 2021), consideră că situația actuală a țării este mai rea decât acum 30 de ani.

Dezamăgirea ce a urmat tranziței la regimul democratic nu s-a estompat treptat, așa cum am fi crezut la ivirea acestui nomen, ci, din contră, s-a amplificat de la an la an. Situa ia politică a României îi provoacă pe cetățeni la a compara actualitățile de pe scena politico-economică cu mediul anilor socialiști ai șării noastre. Care sunt rădăcinile acestei nostalgii față de un regim înrobitor și nedemocratic ?

Care este, mai precis, obiectul acestei aprecieri ? Își doresc românii o economie centralizată, lipsa claselor sociale, sau pur și simplu un grad mai ridicat al măsurilor de protecție socială ? Duc ei lipsa, într-un sens real, realităților politico-economice din a doua jumătate al secolului XX, sau sunt doar nostalgici după tinerețea lor ? Cum rămâne cu tinerii ce militează pentru doctrinele comuniste ? S-a realizat cu adevărat tranziția la democrație și integrarea în noua realitate europeană, sau am rămas, cel puțin cu spiritul, o țară sovietizată ?

Valul de privatizări, dar și disponibilizările care au urmat prăbușirea marilor industrii au dezechilibrat profund existen a cetățenilor, îndemnându-i la comparații cu un trecut mai stabil, mai previzibil, mai domol. În mod special predispuși la proiectarea unei imagini pozitive asupra trecutului comunist au fost cei ce au întâmpinat dificultăți de reconversie.

Cele mai vii amintiri ale nostalgicilor cu privire la anii roșii ai României adesea constau în lucrările publice, sistemul de sănătate, rigoarea învățământului preuniversitar, dar și stabilitatea economică și garanția unui loc de muncă. Această viziune distorsionată, cu accent pe aspectele de suprafață ale regimurilor socialiste, dovedește nu numai o ignoranță față de suferințele îndurate de „inamicii sistemului” ci și, poate mai flagrant, o lipsă de familiaritate cu aspectele politice și economice ale comunismului, adevărații stâlpi ai regimului care influențează în detaliu demersul societății.

Cum rămâne cu tinerii, cu cei ce, deși nu au avut ghinionul de a- și duce existența sub un regim totalitar, totuși manifestă simpatii față de socialism? În mediul online, cu precădere în Occident, este în plină emergență un fenomen sinistru. Adolescenți din state capitaliste manifestă o directă atracție față de doctrinele lui Marx, citând pe rețelele de socializare fragmente din„Capitalul” și „Manifestul comunist”. O analiză a acestui fenomen ne dezvăluie, încă o dată, dezamăgirea tinerilor față de sistemul capitalist și frustrarea care naște interesul pentru regimurile alternative. Cu toate acestea, unul dintre elementele fundamentale ale veleităților marxiste în rândul tinerilor este reprezentat de lipsa unei educații economice corespunzătoare.

Nostalgia comunistă, această plagă socială a României contemporane, născută ca reacție la o tranziție spre democrație defectuoasă, își va găsi sfârșitul atunci când o panoramă a societă ii le va dezvălui românilor efectele unui aparat de stat realmente eficient. Această eficiență a statului nu trebuie, însă, înțeleasă ca efort activ de intervenție statală în chestiunile sociale, ci, poate dimpotrivă, limitarea acțiunii guvernamentale la protejarea drepturilor, menținerea ordinii și garantarea libertății, în spirit iluminist.

În cele din urmă, fenomenul nostalgiei comuniste este o sinteză de factori la nivel social, psihologic, personal, neavând baze solide în doctrinele politico-economice asociate cu ideologia de extremă stângă. Se pare că cei care încă tânjesc, în al treilea deceniu de secol XXI, după anii României ceaușiste, bâjbâie într-o apatie politică, cicatrice a destinului zbuciumat al românilor de-a lungul secolelor, a soartei României ca tablă de joc a celor doi poli între care a fost prinsă încă de la cristalizarea statului medieval, ca spațiu unde Estul și Vestul și-au aruncat, în repetate rânduri, zarurile politice și ideologice. Eterna instabilitate românească s-a transpus în atitudinea cetățenilor față de instituțiile statale, oglindă a bunei funcționări societale, și, încurajată fiind de carențele în educația democratică a majorită ii românilor, a aprins comparații asimetrice care ignoră importante aspecte ale comunismului, priviri retrospective distorsionate, nostalgii, frustrări și scântei ale naționalismului ceaușist.

În România de astăzi, mai mult decât oricând, putem spune citându-l pe Friedrich Hayek, că „trebuie să facem din nou din construirea unei societăți libere o aventură intelectuală, un act de curaj”.

Premiul III : Valeria Banu, tot pentru un eseu cu referire la comunismul și postcomunismul românesc. Sunt analizate mai întâi perioada comunistă insistându-se asupra faptului că propaganda a avut un succes favorizat de lipsa unor solide tradiții democratice în societatea românească iar apoi imperfecțiunile tranziției.

„Unul dintre principalele obstacole în calea unei schimbări rapide și eficiente a fost lipsa unei tradiții democratice solide în România. În perioada comunistă, statul a fost principalul actor economic și social, iar inițiativa individual era descurajată. Oamenii nu erau familiarizați cu principiile democrației participative, precum dezbaterea liberă, alegerile libere sau responsabilitatea individuală în luarea deciziilor politice. După 1989, implementarea unui nou sistem bazat pe pluralism politic și respectarea drepturilor omului a necesitat nu doar schimbări instituționale, dar și o reeducare profundă a societății. Educația comunistă a avut efecte de lungă durată asupra mentalităților.

Regimul a promovat obediența, conformismul și lipsa spiritului critic, iar aceste trăsături nu au dispărut automat după căderea comunismului. Populația a fost obișnuită să depindă de stat pentru bunăstare, locuri de muncă și securitate, ceea ce a creat un sentiment de vulnerabilitate în fața incertitudinilor tranziției. Oamenii nu aveau experien a asumării unor decizii individuale și colective într-un mediu democratic, ceea ce a generat confuzie și frustrare.

Transformarea democratică a fost complicată și de prezența vechilor elite comuniste în structurile de putere post-1989. Multe dintre persoanele care dețineau funcții importante în regimul comunist și-au men inut influența și după revoluție, fie prin reconvertirea în noile partide politice, fie prin participarea la procesul de privatizare. Astfel, deși comunismul a fost înlăturat la nivel oficial, moștenirea sa s-a perpetuat prin practici corupte și manipulare politică.

Pe de altă parte, economia de piață, care urma să aducă prosperitate, a fost marcată de haosul tranziției. Privatizările netransparente și colapsul multor întreprinderi de stat au dus la creșterea șomajului și la scăderea nivelului de trai. Mulți dintre cei care au sperat într-o îmbunătățire imediată a vieții au fost dezamăgiți, iar aceste frustrări au alimentat o nostalgie pentru stabilitatea aparentă a regimului comunist. Tranziția de la comunism la democrație în România a fost un proces complicat, marcat atât de provocări structurale, cât și de dificultăți psihologice și sociale. Deși regimul totalitar a fost eliminat formal, efectele educației au rămas.”

După ce analizează cauzele și manifestările „nostalgiei” autoarea se opreăte asupra unor „remedii” care pot insănătoși societatea noastră oferind perspectiva unui viitor sperat în 1989 și în anii ce au urmat Revoluției.

„Pentru a depăși problemele persistente ale corupției și autoritarismului, este esențial ca instituțiile democratice să fie consolidate. Acest proces implică nu doar reforme politice, ci și o schimbare culturală profundă, care să pună accent pe transparență, responsabilitate și participare civică. Tinerii, ca viitori lideri și cetățeni activi, au un rol esențial în acest demers. Ei trebuie să înțeleagă lecțiile trecutului și să se implice activ în viața comunității, promovând un viitor bazat pe încredere, libertate și responsabilitate. Implicarea tinerilor nu se limitează doar la vot sau la participarea la alegeri, ci include și activismul social, educația civică și inițiativele comunitare. Este crucial ca aceștia să devină agenți ai schimbării, să critice practicile corupte și să propună soluții inovatoare pentru provocările actuale. În acest fel, societatea poate începe să se dezvolte într-o direcție mai sănătoasă, care să reflecte valorile democrației și ale statului de drept. De și căderea comunismului a marcat o etapă importantă în istoria recentă, moștenirea sa rămâne un factor semnificativ în formarea viitorului. Prin consolidarea instituțiilor democratice și implicarea tinerilor în viața publică, societatea poate aspira către un viitor în care libertatea și responsabilitatea coexistă, construind astfel o comunitate mai justă și mai prosperă.”

Premiul special ”Rodica Coposu” a fost acordat lui Sebastian Mihai Zidaru pentru un eseu care abordează aceeași temă a succesiunii regimurilor politice din punct de vedere istoric dar și juridic.

„Istoria arată că totalitarismul apare și e preferat de oameni în perioadele de criză. S-a considerat că mai lesne se depășește pericolul unui război sau se consolidează bazele economiei distruse de acesta, atunci când puterea este în mâna unui singur om.

Formele de guvernământ principale sunt aceleași cu cele identificate de Aristotel, anume monarhia, democrația și aristocrația, ce au corespondente formele lor corupte sau rele, după cum ne zicea ucenicul lui Platon, anume : tirania, demagogia și oligarhia.

Sistemele totalitare au dorit, printre altele, să construiască în jurul conducătorilor lor o imagine a omului perfect, ce e îndreptățit să ia toate deciziile pentru prosperitatea și siguranța nației sale. De la această regulă nu s-a îndepărtat nici sistemul comunist din România. Cultul personalității a fost, totodată, o metodă de manipulare a subconștientului celor ce trăiau în dictatură și o modalitate de cinstire, respectiv expresia dorinței de a fi cinstit, a celui ce avea toată puterea. Democrația a înlăturat, cum era și firesc, ideea de cult al personalității. Sigur, prezentul nu a dus la dispariția lingușitorilor, a persoanelor servile și cameleonice, însă, nimeni nu-și mai riscă libertatea atunci când își exprimă convingerile mai puțin laudative la adresa celor ce sunt primii în stat. De asemenea, libertatea presei a făcut practic imposibilă crearea unui cult al personalității. Desigur, se poate discuta despre independența presei și despre faptul că la nivel local, ea n-ar exista fără banii dați de partidele politice, însă, acest subiect poate fi dezvoltat la un capitol despre hibele democrației românești post-decembriste.

Astfel, la întrebarea: ,, A căzut într-adevăr comunismul în 1989?”, am putea răspunde simplu, într-un mod afirmativ. Această schimbare de sistem a fost posibilă doar prin înlăturarea conducătorului de la putere, fapt care a dus din păcate la omucidere 49, ceea ce demonstrează că la acel moment nu știam prea multe despre ceea ce urmează. Sistemul instaurat în urma Revoluției, a ținut cont de traumele și nemulțumirile adunate de un popor în atâția ani de frig și restricții, rezolvându-le, dar, totodată, fiind departe de un sistem perfect, dacă există așa ceva.

În prezent, România e printre ultimele țări din Uniunea Europeană la multe capitole, iar sărăcia și corupția nu ne-au părăsit meleagurile după comunism. Totodată, inevitabilul s-a produs, capitalismul a creat o discrepanță uriașă între clasele sociale, iar intrarea în UE și globalismul au dus la o privatizare peste măsură a tot ceea ce era românesc. În aceste condiții se ridică, în mod legitim, întrebarea : ,,Regretă cineva comunismul?”

Astfel, după Revoluție, am schimbat sistemul educațional, perspectivele culturale și economice, organizarea sportului etc, printr-o modificare a dreptului pozitiv51, mai exact, într-o formulă mai puțin academică, printr-o schimbare din pix a cadrului legislativ, fără a exista înainte un studiu, relevant și realist, pe care să se bazeze propunerile normative. Nu schimbarea în sine e greșită, ci modalitatea în care este făcută.

Prin urmare, am putea spune că regretă comunismul cei care duc un trai greu și care, în lumina unui loc de muncă stabil, a unei locuințe și a faptului că nu mureai de foame pe atunci, consideră că înainte de 1989 nivelul de trai era mai ridicat, în ceea ce privește pătura de jos a societății56. Perspectiva lor nu este condamnabilă, ba din contră, trebuie să recunoaștem că problema neajunsurilor multor conaționali e cât se poate de actuală și acută, iar democrația trebuie să caute soluții pentru a înlătura pericolul preferării unei dictaturi, în locul libertății pentru care s-a murit.

Comunismul a prezentat și aspecte pozitive, altfel n-ar fi rezistat 41 de ani, dar nu trebuie să uităm suferința pe care a adus-o, frica pe care a instalat-o, manipularea sistematică etc. Indiferent de nemulțumirile pe care democrația de astăzi ni le aduce, românii ar trebui să nu mai privească la o perioadă neagră din trecut, ci să se gândească la o dezvoltare a traiului într-un stat de drept, în viitorul ce inevitabil devine prezent.”

Vă invităm așadar să urmăriți o emisiune în care avem posibilitate să ascultăm opinnile unor tineri remarcabili despre lumea în care trăim.

Realizator, Dan Manolache