Idei în nocturnă - Pagini de Istorie: Elisabeta, prima Regină a României. Invitat - dr. Narcis Dorin Ion, directorul general al Muzeului Peleș

Distinși iubitori de istorie și ascultători ai emisiunii noastre, vă vom oferi pe parcursul celor 50 de minute un portret cât mai obiectiv posibil al reginei Elisabeta, Prima Regină a României ce a plecat spre o altă lume în zorii mohorâtei zile de 18 februarie 1916.

Argumente pentru obiectivitate, erudiție și profesionalism sunt calitățile invitatului nostru, domnul dr. Narcis Dorin Ion. Domnia sa este, probabil cel mai profund cunoscător al Istoriei Casei Regale a României, familiarizat nu doar cu faptele istorice ce i-au avut ca protagoniști pe suveranii noștri, ci și cu ambianța în care au trăit, definitorie pentru a-i înțelege mai bine. De altfel, pe parcursul emisiunii vom stărui asupra amprentei, vizibile și astăzi, pe care Regina Elisabeta a lăsat-o asupra Peleșului.

Vă invit, poate în premieră, să o descoperiți pe Regina Elisabeta prin cuvintele unui contemporan. Este însă unul cu totul remarcabil, om politic de mare valoare, ministru, prim-ministru, din păcate cu un nemeritat destin tragic, dar și un fin literat ce ne-a lăsat mărturii revelatoare despre lumea în care a trăit. Este vorba despre I. G. Duca.

Îl vom cita în acesată prezentare, lăsându-vă să descoperiți în cuvintele lui și „traseul” discuției noastre de astăzi. Iată prima lui reflecție, datând chiar din ziua morții Reginei:

„Am avut o groaznică impresie de părăsire și de singurătate. Această femeie părăsea singură pământul pe care fusese regină, singură de tot, cea mai dezmoștenită dintre muritoare. Fără bărbat, fără copii, fără preoții legii ei, departe de rudele, de țara ei. Da, departe de țara ei căci de când tunurile bubuiau dincolo de granițele germane, tot sângele acestei fiice a Rinului se răscolise într-însa.”

„Cu toate acestea, am fi nedrepți față de memoria reginei Elisabeta dacă am judeca-o, regina, numai după sentimentele ei germane și femeia numai după manifestările ultimilor ei ani. Ca regină, Elisabeta de Wied și-a îndeplinit datoriile către patria ei adoptivă, iar în politică nu s-a amestecat niciodată. Fie din nepricepere, fie din nepăsare, fie de teama soțului ei, căruia nu-i plăcea să împartă cu nimeni puterea. ...O singură dată în patruzeci și cinci de ani influența ei s-a exercitat, altfel în chipul ce mai funest, când a vrut să-l însoare pe principele Ferdinand cu domnișoara Văcărescu. Proiectul era absurd, în contradicție vădită cu rostul însuși la noi al unei dinastii stăine...Căsătoria a fost împiedicată și regele, cumplit în asemenea împrejurări, a trimis-o la Neuwied, ca printr-un exil de peste doi ani să se pocăiască de greșeala ei și de încurcăturile pe care le pricinuise.”

I.G. Duca se oprește apoi la personalitatea complexă a Reginei:

„În schimb, de toate atribuțiile firești ale unei regine s-a ocupat nu numai cu un simțământ de datorie, dar cu inimă și cu pasiune...Nobilimea scăpătată,, surorile de caritate, spitalele, orfanii, văduvele, infirmii, tuberculoșii, orbii, peste toți s-a întins cu o regală dărnicie nesfârșita ei caritate. Față de răniți și-a făcut datoria la 1877 mai presus de orice laudă, a reușit chiar să-și asigure în popor o reală popularitate, care i-a adus porecla „Mama Regina”.

Regina Elisabeta s-a dovedit a fi pe tot parcursul vieții o admiratoare, dar și o protectoare a culturii.

„De asemenea, literele și artele române au găsit pururea sprijin în regina Elisabeta. Saloanele ei din București, ca și de la Sinaia, erau neîncetat pline de artiști bătrâni, tineri, talentați și netalentați, pe care îi proteja și îi ajuta. Numărul bursierilor ce au baneficiat de stipendiile ei a fost infinit. În cea mai mare parte ei i se datorează dezvoltarea talentului lui George Enescu. De îndată ce a descoperit neobișnuitele sale daruri muzicale, nu numai că s-a interesat de el, dar l-a adoptat ca un fel de copil al casei. La Peleș, ca și la București, Enescu avea odaia lui.”

Memorialistul, care remarcă solicitudinea și interesul reginei pentru toate artele găsește că,

„Poate literatura e cea pentru care a făcut cel mai puțin. Învățase bine românește și cu talentul pe care îl avea pentru limbile străine, i-a fost repede ușor să vorbească limba noastră foarte bine, aproape fără accent. Literatura ne-o cunoștea toată. O prietenie intimă cu Vasile Alecsandri îi dezvăluise toate tainele poeziei noastre populare. Dar după moartea lui Alecsandri a pierdut contactul cu literatura noastră mai nouă. O vreme Maiorescu mai întreținea legăturile între Carmen Sylva și confrații ei români. Maiorescu trona însă și el de câtva timp în mijlocul unui cenaclu restrâns și cam special... Ultimii noștri poeți și prozatori au urcat, ce e drept, rar și întâmplător scările Palatului. Dar o poți învinui pe regina Elisabeta de a nu se fi mai simțit la bătrânețe atrasă de noile curente literare și poți să-i ceri mai mult decât să fi dat toată prietenia ei lui Vasile Alecsandri și să fi întreținut cu Eminescu, cu Hasdeu, cu Odobescu, cu Titu Maiorescu cele mai bune raporturi?”

I. G. Duca înfățișează interesul și gustul reginei Elisabeta pentru pictură, astfel încât, „pânzele nici unuia dintre pictorii noștri de seamă nu au lipsit din colecțiile ei și că arareori se făcea o expoziție în care să nu se găsească vreun tablou purtând inscripția „Cumpărat de M.S. Regina”.

Regina Elisabeta era nu doar o pasionată de muzică, ci chiar o bună pianistă și organistă.

„Se poate spune - scrie Duca - că nimeni mai mult decât dânsa nu a contribuit la dezvoltarea gustului muzical în societatea românească.”

Au fost și nemulțumiți, care i-au criticat fie gustul, fie selecția prieteniilor, dar ar fi fost cu totul improbabil să fie altfel, mai ales în lumea subiectivă a artiștilor și criticilor de profesie. Cu toate acestea, I.G. Duca face o conchide:

„Când o regină, însă a știut, sub domnia ei, să fie în literatură prietena intimă a Lui Vasile Alecsandri, în pictură marea admiratoare a lui Grigorescu și în muzică aproape o a doua mamă pentru George Enescu, nu se poate tăgădui că față de artă și-a făcut larg și cu prisosință datoria.”

Vom încheia această succintă și specială prezentare a emisiunii noastre de astăzi, citându-l tot pe I.G. Duca cu o frumoasă sinteză a personalității primei Regine a României, o regină ce nu merită uitată:

„Ca femeie, Elisabeta de Wied era fără îndoială o personalitate care merită să fie judecată în toată complexitatea manifestațiunilor ei de o viață întreagă, nu după crâmpeie, mai mult sau mai puțin antipatice din rătăcirile bătrâneților. De altminteri, de ce am învinui pe regina Elisabeta de a se fi arătat la sfârșituș vieții atât de germană prin toate simțămintele ei? Putea ea să se arate altfel decât era de fapt, adică o figură minunat reprezentativă a Germaniei? Desigur, nu a Germaniei războiului submarin, nu a Germaniei pangermaniștilor lui Wilhelm al II-lea și a plutocrației de la Diskonto și de la Essen, ci a Germaniei idealiste de odinioară, care dăduse lumii pe Goethe și pe Kant, pe Beethoven și pe Wagner, a acelei Germanii iubitoare de artă și de cultură, disprețuitoare de bani, sentimentală, în goană veșnic după dreptate, înfățire și frumos.”

Vă invităm să urmăriți o emisiune omagiu pe care o dedicăm unei regine, dar și unui om complex și special care merită un loc distinct și corect conturat în istoria noastră.