DOCUMENTAR: Dragobetele – sărbătoarea primăverii şi a iubirii la români

Miercuri, 24 februarie, în ţara noastră este marcată sărbătoarea populară de Dragobete, un moment bazat pe numeroase tradiţii, care parcă în ultimii ani a început să „pălească” în faţa mult mai comercialei sărbători de „Valentine’s Day”.

În esenţă, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei şi cumnat cu eroului vegetațional Lăzărică, o divinitate mitologică a dragostei similară lui Eros (la greci) sau Cupidon (la romani), un fecior chipeş, iubăreţ şi năvalnic, dar şi plin de bună dispoziţie, care potrivit tradiţiilor dacice era un fel de „naş cosmic”, care oficia la începutul primăverii nunta tuturor animalelor. De aici s-a păstrat ideea că de Dragobete, oamenii – băieţi şi fete – se întâlnesc pentru ca iubirea lor sa ţină tot anul, precum a păsărilor (care potrivit mitologiei sunt mesagerii zeilor) ce se „logodesc”, iar Dragobete a devenit protectorul tinerilor în general şi al îndrăgostiţilor în special.

Conform altor opinii, etimologia acestei sărbători populare îşi are originea în „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 23 februarie, care în limba slavă se numește Glavo-Obretenia. Se spune că românii au adoptat această sărbătoare încă din Evul mediu, sub diverse denumiri – „Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”, pentru ca în vremurile mai recente, în sudul și sud-estul României să fie adoptată sub denumirea de Dragobete.

Este interesantă şi o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia, o ființă, parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”.

Cunoscută şi sub alte denumiri – Ziua Îndrăgostiţilor, Cap de primăvară, Logodnicul Păsărilor, Sânt Ion de primăvară, Dragomiru-Florea, Năvalnicul sau Granguru’ – Dragobetele era la origini o sărbătoare care se ţinea cândva în jurul datei de 1 martie, în mai multe zone din ţară fiind stabilită pentru data de 24 februarie. Pe vremuri februarie era considerată lună de primăvară, iar data de 24 simboliza începutul anului agricol, iar conform unor tradiţii, aceasta era „ziua ieşirii ursului din bârlog”.

Până în ziua de astăzi, 24 februarie a rămas cu semnificaţia trezirii naturii, a păsărilor care încep să îşi caute cuiburi, a oamenilor care rezonează cu trezirea naturii la viaţă.

Există şi nenumărate tradiţii, unele aparte, legate de Dragobete, care încă se mai păstrează în multe zone ale ţării.

Una dintre acestea spune că dacă vremea e frumoasă, tinerii merg în pădure pentru a culege primele flori ale primăverii, iar la întoarcerea înspre sat, fetele sunt alergate de băieți – obicei denumit „zburătorit” – și, dacă îi simpatizează, se lasă prinse de către aceștia. Împreunarea se celebrează printr-un sărut (adică „Dragobetele sărută fetele !”), semn al logodnei simbolice, iar dacă tinerii respectă acest obicei, se vor bucura tot anul de belșug și vor fi ocoliți de febră și alte boli. În schimb, dacă tradiția nu este respectată, ei nu vor avea deloc parte de iubire până la Dragobetele viitor.

În fapt, tradiţia logodnei simbolice de Dragobete stă la originea a nenumărate logodne serioase urmate de căsătorii fericite, lucruri care, iată, îşi găsesc izvorul în tradiţiile strămoşeşti.

Acesta este un moment interesant şi pentru întreaga comunitate locală, în unele zone logodnele simbolice din această zi fiind un adevărat „barometru” al invitaţiilor de nuntă pe care vecinii le vor primi în perioada următoare.

Caracterul mitologic de tânăr binedispus al lui Dragobete stă la originea petrecerilor care se ţin în această zi (nu cele consumiste din zilele noastre), de la care, potrivit tradiţiei, pornesc viitoare cereri în căsătorie…

De obicei în după-amiaza de Dragobete are loc petrecerea, unde cei singuri dar şi cuplurile, dansează, cântă şi se simt bine, având în vedere credinţa că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care nu au văzut măcar o persoană de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche până la următoarea sărbătoare de 24 februarie.

Primele flori ale primăverii culese în această zi sunt viorelele şi tămâioasa, pe care fetele le păstrează la icoane, fiind folosite apoi în diverse ritualuri legate de invocarea dragostei.

Un alt obicei ţinut în această zi arată că fetele necăsătorite și cele proaspăt căsătorite apelează la ritualuri pentru a-și păstra frumusețea, astfel că acestea strâng zăpada rămasă de Dragobete – care potrivit tradiţiei este „născută din surâsul zânelor” – și se spală de-a lungul anului cu apa rezultată prin topire, deoarece se crede că aceasta are puteri mistice și că le va conserva tinerețea. În lipsa zăpezii, mai ales în zonele în care Dragobetele se sărbătoreşte în martie, fetele adună apă de ploaie sau de izvor pentru spălatul părului.

În unele părți ale țării, fetele își pun busuioc sfințit sub pernă în ajunul Dragobetelui – similar obiceiului din noaptea de Bobotează, existând credinţa că astfel își vor visa alesul.

În mediul rural există o mare atenţie acordată în această zi animalelor, acestea fiind hrănite cu cea mai bună mâncare, iar sacrificarea lor este cu desăvârşire interzisă.

Se mai spune că dacă verşi lacrimi de Dragobete, vei avea necazuri şi supărări pe tot parcursul anului, iar remediul nu poate fi găsit decât abia la Dragobetele următor.

Un alt obicei spune că pentru a avea noroc în tot anul, e obligatoriu ca în această zi băieții să nu necăjească fetele şi să nu se certe cu ele sub nicio formă.

Interesant este faptul că deşi, conform tradiţiilor, muncile câmpului sunt total interzise în această zi, curățenia în gospodării este chiar indicată, fiindcă se crede că gospodinele vor avea acelaşi spor şi în restul anului.

de Răzvan Moceanu - RADOR