Vremuri apăsătoare, de Georgeta Filitti

După o neutralitate de doi ani, România intră, în august 1916, în război de partea Antantei. Două luni de euforie, determinate de trecerea peste Carpați pentru dezrobirea Transilvaniei de sub dominația austro-ungară, sunt urmate de ocuparea Munteniei și a Olteniei de către trupele Puterilor Centrale și de refugierea la Iași a autorităților și a unui impresionant număr de civili.

Bătăliile devenite legendare de la Oituz, Mărăști și Mărășești, din vara anului 1917, cooperarea cu misiunea militară franceză ridică din nou moralul românilor. Petru scurtă vreme căci aliatul rus se află în debandadă. Revoluția rusă – sau Marea Revoluție socialistă din Octombrie, cum a fost acreditată în istoriografia marxistă – a însemnat modificări structurale în nesfârșitul spațiu rusesc și totodată anularea angajamentelor militare asumate de fostul imperiu țarist în cadrul colaborării cu puterile Antantei. În Moldova, abandonul rusesc a căpătat dimensiuni dramatice. Prietenii de ieri au devenit bande amenințătoare, bântuind și jefuind provincia.

Regele Ferdinand și guvernul de la Iași au decis dezarmarea și imobilizarea cetelor de soldați radicalizați. Reacția bolșevicilor nu a întârziat: l-au arestat le Constantin Diamandi, trimisul nostru la Petrograd, și au rupt relațiile diplomatice cu România. Totodată au sechestrat tezaurul românesc trimis la Moscova, urmând să-l restituie cândva, spuneau ei, poporului român, după înlăturarea oligarhiei. Lucrul nu s-a întâmplat până astăzi.

Haosul în spațiul unde acționau rușii era total. Ionel Brătianu a decis să trimită în Basarabia două divizii de cavalerie și alte două de infanterie spre a veni în ajutorul Sfatului Țării, organ de conducere înființat în octombrie 1917 și care în decembrie același an proclamase Republica Democratică Moldovenească. Intervenția armatei noastre, condusă de generalul Ernest Broșteanu, a fost salutară. La 24 ianuarie 19818, același Sfat proclamă independența. Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu, ca președinte al republicii și respectiv prim ministru, ajungeau în fruntea Basarabiei.

Doar că separarea violentă de aliatul de până mai ieri punea România într-o situație gravă: aprovizionarea prin Rusia înceta, depozitele noastre de acolo și din Ucraina erau pierdute iar perspectiva păcii cu Germania, pe care rușii o forțau la Brest Litovsk, li se părea tuturor sumbră.

În aceste împrejurări, Ionel Brătianu nu vedea decât o soluție diplomatică: începerea tratativelor cu nemții dar tergiversarea lor cât mai mult cu putință. Doar că aceștia erau grăbiți și au trimis guvernului de la Iași un ultimatum pentru începerea negocierilor de pace. Acolo însă nu exista un consens. Partizanii lui Take Ionescu pledau pentru continuarea războiului cu orice preț și plecarea autorităților (rege, parlament, funcționari) în Occident prin sudul Rusiei. Acesta ar fi fost un răspuns explicit, credeau ei, de rămânere în componența forțelor Antantei. Realist, Ionel Brătianu a discutat situația la rece: reluarea ostilităților însemna să fim complet anihilați de nemți iar pacea ar fi fost imposibilă câtă vreme guvernul declarare război Puterilor Centrale. Singura soluție o vedea în tergiversare. Ca să nu fie silit să ia o hotărâre potrivnică crezului său politic, el a demisionat. I-a urmat un minister condus de generalul Alexandru Averescu, având anevoioasa misiune de temporizare.

La București însă generalul s-a lovit de intransigența nemăsurată a progermanilor. P.P. Carp a declarat că nu recunoaște un rege cu numele de Ferdinand și nici guvernul numit de el. El vedea pe tronul României un fiu al kaizerului Wilhelm al II-lea, iar pe sine prim ministru. În acest sens a provocat și un fel de referendum, o ”pantahuză”, cum s-a spus în bătaie de joc, adică o circulară ce trebuia semnată de toți știutorii de carte din țară pentru nominalizarea lui ca premier.

Dincolo se simpatii și antipatii, perspectiva păcii crea un climat dătător de speranță. Declarațiile președintelui american Wilson, în 14 puncte, din ianuarie 1918, unde pleda pentru dezvoltarea autonomă a popoarelor din monarhia austro ungară ca și retorica sovietică privind dreptul la autodeterminare erau socotite, atunci, ca premise pentru instalarea păcii.

Carp nu era singurul germanofil. Alexandru Sturdza, fiul fostului prim ministru Mitiță Sturdza, trecuse la acțiune. Trădându-și țara, fugise în Germania unde încerca, prin mijloace ieftine (hrană mai bună, ameliorarea condițiilor de detenție) să-i convingă pe prizonierii români din lagărul de la Krefeld să se înroleze alături de germani. Din fericire, apelul lui a rămas în vânt.

Mai slab de înger a fost mitropolitul Conon. Într-un manifest către credincioși le-a vorbit despre ”lucrarea lui Dumnezeu pentru îmblânzirea inimii biruitorului german, făcând din el tovarășul nostru de muncă”.

Miopie politică vădea și Constantin Stere. Petru el doar jugul german, ”cu robia tuturor românilor la un loc”, putea aduce Basarabia lui natală în hotarele naționale.

În teritoriul liber ori în cel vremelnic ocupat de Puterile Centrale, oamenii din țara profundă au rămas surzi la ceste oferte amăgitoare. A fost totuși o perturbare în societatea românească iar tratativele de la începutul anului 1918 erau așteptate cu înfrigurare.

Cum va reuși generalul Averescu să tragă de timp, aflăm din emisiunile următoare.