Vodă Cuza, de Dan Manolache

Mare dreptate a avut Vasile Alecsandri, autorul acestor versuri. În aceste zile când ne gândim mai stăruitor la Unirea de la 1859, numele lui Vodă Cuza ne apare dând relief acelui moment fericit al istoriei noastre.

Prin el s-a realizat “faptul împlinit” al unirii care i-a surprins şi bucurat pe prieteni, i-a surprins şi întristat pe neprieteni dar a pus pe harta Europei un nou stat. Principatele Unite, noul stat nascut din inteligenţa elitei politice care a înţeles voinţa românilor, era o ţară pentru modernizarea căreia era totul de făcut. Şi ajutat de sfetnici competenţi, Vodă a purces la reforme. Între ele, secularizarea averilor mănăstireşti, elaborarea unor legi fundamentale, cea rurală şi a educaţiei de pildă, adoptarea codurilor civil şi penal şi lista ar putea continua.

Treptat însă Cuza s-a îndepărtat de vechii săi colaboratori şi prieteni, a devenit bănuitor, a dovedit o slăbiciune unanim cunoscută şi condamnată faţă de o camarilă pusă pe înavuţire. Astfel incât nu numai “faptele lui mari”, cum scrie Kogâlniceanu, ci şi greşelile i-au determinat abdicarea în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866 şi apoi exilul în care a şi murit, la Heidelberg, 7 ani mai târziu.

Domnitorul nu se crampona de putere. A dovedit-o cu două luni înainte de abdicare, când a spus “În Alexandru Ioan I, românii îl vor găsi întotdeauna pe colonelul Cuza care declara Puterilor Garante că primeşte îndoita alegere numai ca pe un depozit sacru”. Fusese şi rămăsese un partizan al princepelui străin.

Au urmat 7 ani de exil european, timp în care nu a mai revenit în ţară,  nici chiar când a fost ales deputat. Nu a vrut să tulbure liniştea ei politică, o atitudine împărtăşită şi de Principele Carol, cel care în câteva rânduri a vorbit cu respect despre predecesorul său. Respect pe care îl găsim, de pildă şi la consulul Belgiei la Bucureşti care spunea “ Prinţul Cuza este  un om cum n-au mai avut Principatele Române. Un print care doreşte fericirea ţării sale”. Aprecieri cu atât mai valoroase cu cât erau rostite într-o epocă în care imaginea nefavotabilă de care “se bucurau” românii îl făcuse pe Bismark, “cancelarul de fier”, să exclame “românii nu sunt o naţiune ci o profesie!”

Au trecut 159 de ani de la unire. Numele lui Cuza nu numai că nu este uitat ci este cunoscut şi pomenit cu respect şi chiar cu o binemeritată afecţiune.