AUDIO Rețete celebre (VI)
7 July 2020
Azi la Radio România Cultural – Cu… minte de weekend
11 July 2020

Vocea umană și poveștile din spatele ei se aud doar la Radio România Cultural, cu Mihaela Soare

Mihaela: La radio am ajuns din întâmplare. Am stat patru luni fără plată, ascultând opere.

Aici sunt poveștile celor mai minunate glasuri care au existat vreodată, spuse de Mihaela Soare, la Vocea umană, o emisiune despre “oamenii care cântă, despre viața lor cu muzica și dincolo de ea”, la Radio România Cultural. A studiat pianul de la șapte ani, dar și canto clasic, la Conservator  și are o slăbiciune pentru Puccini și operele lui. Se pregătea să devină profesoară  când o întâmplare i-a schimbat viața. Despre voci, muzică și ce se “ascunde” în spatele lor, povestește Mihaela Soare, în cele ce urmează:

Vocea umană se aude în fiecare zi, de luni până vineri, de la ora 16:30, la Radio România Cultural. Ce tipuri de voci se aud la tine în emisiune?

Voci frumoase, majoritar cultivate prin studii de muzică clasică. Vocea umană este o emisiune care vine dintr-un trecut radiofonic exclusiv operistic. Mulți ani a fost dedicată cântăreților, compozitorilor, teatrelor lirice  cu istoricul lor, marilor personaje, libretelor/poveștilor operei. N-au lipsit interviurile – uneori, exclusiv pentru Radio România Cultural – și noutățile discografice. Tot ce credeam că poate interesa publicul postului Radio România Cultural era  gândit în așa fel încât să îi satisfacă, cel puțin în parte, preferințele, așteptările. Totul era legat de operă. Răspunsul ascultătorilor a fost pozitiv într-o asemenea măsură încât credeam că va fi, în această formă, o emisiune care să dureze încă mulți ani.

Apoi a venit o zi în care, dintr-o discuție cu Radu Croitoru, managerul Radio România Cultural, s-a ivit o idee. Pentru mine, la început, provocatoare. Îmi era greu să cred că un public pretențios, cunoscător și fidelizat de ani buni va accepta ca emisiunea Vocea umană să se detașeze aproape total de pilonul principal, opera, și să treacă într-o zonă mult mai accesibilă publicului larg: musical, canzonete italiene, tangouri, chiar jazz, melodii de tot felul, încadrabile sau nu într-un anumit gen. Misiune nu imposibilă, dar dificilă.

 Puntea de legătură între ce fusese și ce trebuia să devină Vocea umană, nu putea fi alta decât  vocea și de aici am pornit. Astăzi, după câțiva ani, emisiunea este aproape radical schimbată, iar dacă rezistă încă după o ”revoltă” relativ scurtă a unor ascultători de operă de mare fidelitate însemnă că poate merge mai departe. Cu o singură și niciodată negociabilă alegere: aceea a valorii.

”Aproape” radical schimbată și nu total schimbată înseamnă ca am păstrat, totuși, ceva din vechiul format al emisiunii: dialogurile cu artiștii,mai tineri sau deja consacrați, români și străini.

Peste două decenii de discuții cu ei nu puteau ramâne într-un trecut, oricât de frumos materializat în emisiuni-Vocea umană sau altele. Oricând s-a întâmplat ceva demn de remarcat în viața lor artistică, în câteva minute sau una, două emisiuni, am vorbit cu ei. Mai ales cu artiștii români. Concursuri, premiere, albume, concerte ori alte evenimente importante din viața lor  și-au găsit loc aici și așa va fi mereu.

Am studiat pianul de la 7 ani și am cântat în toate corurile din școala generală și liceu, inclusiv la Conservator, unde am studiat și canto doi ani

Cum  alegi vocile? Ce te inspiră în alegerea unora în defavoarea altora?

Vorbind strict despre voci, singurul criteriu este calitatea glasului. În ce privește artiștii celebri sau foarte cunoscuți, aici n-a fost complicat deloc. Ascultându-i cântând de un sfert de secol în opere integrale, în concerte difuzate live ori în albume înregistrate în studio, am avut timp să le studiez în detaliu discografiile. N-am avut decât de ales. Asta, în primii ani. Cine nu cunoaște canzonetele italiene interpretate de Franco Corelli, Luciano Pavarotti, Nicolae Herlea? Este cineva care nu știe cum sună zarzuelele, cântecele spaniole interpretate de Placido Domingo? Sunt doar câteva nume. Lista completă se regăsește în emisiune. Sunt zeci de glasuri minunate pe care le cunosc, multe pe care le-am descoperit recent și cred că altele așteaptă.

Nu aleg în favoarea sau defavoarea unui cântăreț sau a altuia. Când ceva nu se potrivește, renunț. Am găsit și albume cu nume celebre pe care nu le-am difuzat pentru că vocea, stilul de cânt al cântărețului nu se potriveau cu muzica respectivă sau orchestrația nu era dintre cele mai reușite.

Vocile pe care le prezinți sunt insoțite și de o poveste sau mai multe care stârnesc curiozitatea ascultătorului. S-a intâmplat ca, în timpul muncii de documentare pentru un subiect din emisiune, să afli lucruri despre personalitatea aleasă care te-au surprins inclusiv pe tine?

Aproape întotdeauna prezentarea unui glas, a unui artist necesită o poveste. Dincolo de microfon este un om care te ascultă, întâmplător sau nu, iar dacă vrei să rămână cu tine până la sfârșitul emisiunii trebuie să îi oferi ceva care să merite așteptarea lui. O emisiune muzicală presupune muzică, în primul rând, dar cum o transmiți? Sec și rece, neimplicat? Cald, dar succint sau adăugând tot ce știi pentru ca cel care ascultă să fie mulțumit de ofertă, să te caute și a doua zi sau altădată? 

Eu sunt adepta unei povești care să cuprindă documentare, selectare de informație, pentru că nu poți oferi date de-a valma. Cât despre surprize, au existat de fiecare dată când am căutat mai adânc în biografia cântăreților, în interviurile lor scrise, audio/ video sau chiar în cele realizate special pentru Vocea umană cu artiști consacrați, nume mari ori tineri la început de drum.

 Multă bucurie imi aduc dialogurile cu tinerii noștri cântăreți. Este acolo, în tinerețea lor, un entuziasm care devine uneori molipsitor. Mulți sunt plecați din țară, cântă în toată lumea. Bucuria lor când ceva le reușește deplin, devine și a mea.Tristețile și dorul de țară, exprimate în cele mai variate, ”colorate”, plastice  mărturisiri, sunt puțin și ale mele. Am insistat să spun asta pentru că puține lucruri mi-au făcut mai multă plăcere, mi-au adus mai multă bucurie decât să asist la ”creșterea” lor artistică, să îi urmăresc ani de-a rândul, pe scenele românești și după ce își iau ”zborul” în lumea asta mare, frumoasă, complicată, bună și rea deopotrivă…lumea operei.

Revenind la documentarea pentru emisiune și surprizele ei… Nu știm chiar totul despre cei pe care îi prezentăm, nici nu trebuie, dar de fiecare dată când am descoperit  ceva nou, surprinzător uneori, s-a legat cumva mai bine și textul. Și muzica.

Vorbesc despre lucruri la care nu te aștepți în mod obișnuit: ca oamenii să vină cu confesiuni încărcate de emoție, să vorbească despre propriile  spaime – ale profesiei sau ale vieții – să depene istorii de familie de-a dreptul dramatice.  Am descoperit și hobby-uri dintre cele mai neobișnuite.

 Am aflat, direct de la sursă, ce înseamnă relaxarea, după săptămâni, luni de muncă la un album sau după o serie de spectacole: un tenor britanic lucrează cu entuziasm la construcția propriei case. Un altul face parte dintr-un club de vânătoare. O cunoscută soprană pictează cu mare talent și expune în galerii de artă. Un tenor legendar s-a ocupat, după încheierea carierei lirice, de investiția într-un hotel pe care l-a lăsat moștenire copiilor și mai toată lumea știe unde este, cum arată restaurantul  patronat de Placido Domingo… și tot așa.

Vocea umană, emisiunea,este plină de asemena povești.

Când ai început să fii fascinată de glasul uman? În ce împrejurări s-a întâmplat asta?

Întotdeauna mi-a plăcut vocea umană pentru că așa am crescut. Cu ea în casă. Cântând. În familia mea, în care mai toată lumea are auz muzical foarte bun sau chiar auz absolut (fratele meu și un nepot, dar am o bănuială că sunt mai mulți), s-a făcut muzică la mai multe instrumente. Eu am studiat pianul de la 7 ani, dar am cântat în duet, trio, cvartet și în toate corurile din școala generală, liceu, inclusiv în Conservator. Acolo  am studiat și canto doi ani, reușind  să trec, împotriva insistențelor profesoarei de specialitate, peste tentația de a renunța la pian și a studia canto clasic. Nu știu nici astăzi dacă a fost bine sau nu, dar pare că într-o formă sau alta, vocea umană m-a urmărit.

Nu este vorba de fascinația vocii, în termen generic. Este o bucurie sau mai degrabă o surpriză perpetuă pentru cât este de frumoasă (atunci când este!), pentru cum scoate din oameni cele mai ascunse emoții și, mai ales, pentru că așa frumoasă cum este vocea, prin muzică, te obligă la rigoare. Este o calitate în plus, care vine cu partea de rațiune, gândire și muncă, acolo unde pare că totul e un miracol și basta.

Poate de aceea, pregătind emisiunea asta dedicată glasului omenesc, încă mă mai mir, mai ascut urechile, mă mai trezesc cu nodul în gât și reascult de câteva ori o voce pentru a fi sigură că ceea ce dau mai departe, prin radio, este autentic. Am ajuns la un moment, la un timp în care nu mai sunt impresionată de numele unui cântareț, ci de interpretarea lui. De felul în care știe să-și stăpânească “umorile”, avântul, trecând de la interpretare la artă. La sinceritate. Iar dacă un cântăreț mai este și cultivat (se aude!), rostește corect, știe să urce treptat o scală a emoției care te luminează a bucurie ori a lacrimă, înseamnă că ea, vocea  și ea, muzica, au făcut pentru  tine ce trebuie.

La radio am ajuns din întâmplare. Am stat patru luni fără plată, ascultând opere

Dar de radio, când ai început să fii fascinată? Când ai știut că vrei să faci asta?

Fascinată de radio sunt și acum! La început a fost mai degrabă uimire, entuziasm amestecate cu teamă. N-a fost o iubire la ”prima vista”, n-a fost o dorință precoce sau ascunsă, a fost o întâmplare. Dacă întâmplare este când te întâlnești cu cineva pe stradă și asta îți schimbă total drumul pe care ai plecat, liniștit. Îți schimbă destinul, pentru că n-am cum să evit să spun asta.

Pe scurt: am terminat Conservatorul (astăzi Universitatea Națională de Muzică din București), dosarul cu actele pentru încadrarea ca profesor la liceul ”George Enescu” era depus, aveam deja un an vechime ”în muncă”. Lângă Conservator am întâlnit o fostă colegă care deja lucra în radio (azi nu mai este în țară) și ea m-a întrebat dacă nu vreau  să văd dacă mi-ar plăcea  să devin redactor. Se înființa  Radio România Muzical. Directorul postului  era  Mihaela Doboș, căreia eu și alți colegi îi datorăm prea mult pentru a nu o aminti…Am venit deci la Radiodifuziunea Română, am stat patru luni fără plată ascultând opere, pentru că ”ținta” era secția de operă, am dat concurs, l-am luat cu nota maximă și asta a fost. Familia mea a aflat că nu voi mai fi profesoară la liceul ”George Enescu” abia după ce am arătat legitimația de redactor la radio. Reacția e ușor de bănuit.

Prima operă ascultată, cu libret, a fost ”Boema” de Puccini. Cred că am rămas, de atunci, cu o slăbiciune pentru italianul acesta minunat și operele lui. Așa am învățat și limba italiană, după libretele de operă ale lui Verdi și Puccini, într-o cabină în care aveam loc doar eu și două magnetofoane. Încercam să pronunț corect, cântând odată cu Mimi, Tosca, Mario, Violetta, Alfredo, Leonora, Cio-cio-san/Butterfly, Ducele de Mantua, Rigoletto…

Aici mă opresc puțin pentru un alt aspect. Am vorbit despre munca mea dar dincolo de ea mai este ceva: munca de echipă. La radio rareori ești singur, cel puțin la noi. Ideea, documentarea, alegerea muzicii țin de “singurătatea”realizatorului . Când intri însă în studioul de emisie nu mai ești doar tu, parte din emisiune depinde de o altă persoană: cea care face ca ceea ce ai gândit, lucrat ore în șir, să treacă de microfon și să ajungă la public. Oamenii aceștia “de la pupitrul tehnic” devin esențiali pentru reușita unei emisiuni. Cine sunt? Cei care s-au împrietenit cu Vocea umană, de când e ea în undă: Irina, Anca, Daniel, Ruxandra, Mihaela, Nicoleta, Paula, Cristina, Iulia… și mai sunt. De ce nu pot să nu scriu despre ei? Pentru că sunt oameni cu personalitate, cu idei, cu ureche muzicală și reacții rapide atunci când e nevoie,  în direct. Pentru că îmi sunt alături de ani.

Pentru  Vocea umană lucrată pe îndelete, adică montajată, aici am fost norocoasă.

De multe ori m-am împiedicat prin texte, prin cuvinte, de oboseală ori prea mult entuziasm. Uneori am întors o frază, contorsionându-i sensul și ea nu m-a lăsat așa. Alteori am vrut să fie ca mine și a fost ca ea. Este mereu cu mine acolo, în cabina 42 de la etajul 4. Calmă, zâmbitoare, fermă, răbdătoare, cu umorul “la purtător” ca și cum asta e starea ei naturală.

   Cu ea am lucrat prima mea emisiune prezentată  la un concurs, Prix Bohemia Radio de la Praga, acum 22 de ani. Tot cu ea am trecut, zile și nopți, prin Festivalurile “George Enescu” și zeci, sute de rubrici, interviuri, emisiuni.

Vocea umană este și vocea ei. Nu o auziți, dar ea este acolo, iubind emisiunea, pe  cântăreții  pe care îi recunoaște imediat, descoperind, amândouă glasuri noi, minunate,  cântând uneori cu mine și cu Domingo, Pavarotti, Bocelli, Villazon, Florez și cu toate doamnele cu voci de aur, de argint sau alte metale prețioase.

Ea este Gabriela Benescu  și nu e doar  vocea a doua, ilustratorul muzical. Este  cealaltă voce din duetul care realizează, în ultimii ani, Vocea umană. Este unul dintre profesioniștii de elită ai Radiodifuziunii Române.

 Și pentru asta, încă mă mai fascinează radioul. Pentru că  mi-a adus lângă mine asemenea oameni.

Care sunt vocile de care ai rămas îndrăgostită, peste ani?

Este prea mult spus ”îndrăgostită”. Sau prea puțin. Aici e vorba de o stare care depășește ”îndrăgosteala”și care înseamnă admirație, înțelegere, pasiune,  ceva care te însoțește până la capăt. Există voci pe care timpul n-a șters nici o urmă din bucuria inițială, cea a primei întâlniri. Sunt glasuri care încă mai pot susține doze mari de emoție, când mă reîntorc să le ascult. În ultimii ani tot descopăr, în albume sau spectacole pe care le putem asculta și vedea, în direct, oameni care cântă cu glasul, cu mintea, cu sufletul sau oameni care doar cântă. La cei din urmă nu mai revin pentru că am nevoie de timp pentru cei dintâi.

Voci care m-au impresionat? N-aș da nume pentru că ar fi nedreptatea prea mare față de cei care ar lipsi și apoi lista ar fi prea lungă.

Când sunt la volan și plouă, ascult muzică barocă. Atunci când e vară, soare, drum liber, cele mai bune prietene sunt canzonetele

Care a fost prima emisiune radiofonică pe care ai făcut-o?

Prima emisiune radiofonică a fost  cea mai interesantă, palpitantă, plină de emoții de nedescris, dintre toate câte am realizat. Asta e sigur. Nu mai știu exact ce era  dar cred că  primul lucru la m-am gândit, după ce s-a încheiat a fost, probabil…” nu mai fac niciodată așa ceva,o să scriu programe”.

Cine lucrează emisiuni de radio… înțelege.

Dar primul invitat?

Nici vorbă să îmi mai aduc aminte de primul invitat… după aproape un sfert de secol de radio. Dar unul dintre primele interviuri cu un invitat important a fost cu tenorul Ludovic Spiess.

Au existat invitați în emisiunea ta în fața cărora ți-ai stăpânit cu greu emoția? Care au fost aceia?

Invitații sunt tot oameni.Cu cât am aflat  mai multe despre ei,înainte de emisiune,cu atât mi-a fost mai ușor să îmi stăpânesc …nu emoția ci mai degrabă o anume energie care se cerea descărcată. O curiozitate care mai estompa dintr-un soi de freamăt pe care cred că l-au încercat majoritatea colegilor mei.

Apoi, există oameni care prin forța spiritului, prin bunătate, simplitate, generozitate te fac să uiți aura de glorie care îi înconjoară. Nu sunt mulți, dar sunt destui și  asta face ca totul să meragă mult mai ușor.

Am stat de vorbă cu muzicieni celebri,cunoscuți, cu vedete,staruri-stele sau cum mai vrem să îi numim,la Vocea umană în direct,în studioul de înregistrări, pe treptele din fața operei Bastille din Paris, în biroul directorului teatrului Scala din Milano,în culise  la Metropolitan Opera House din New York și în alte locuri,din cele ”normale” sau inedite.

Cred că singurul moment care m-a ”depășit” total n-a fost la Vocea umană ci la Sala Mică a Palatului,în primul ”meu” festival ”George Enescu”.

Eram la o repetiție pentru orchestră ,stăteam liniștită pe scaun,în mijlocul sălii și ridicând ochii,am vazut lângă mine pe Lordul Yehudi Menuhin.Cu toată aura  de legendă a domniei sale.Nu știu de unde am luat curajul de  a vorbi…dar cele câteva minute de dialog au rămas nu în memoria mea afectivă ci în ”caseta cu bijuterii” care există, probabil, în sufletul oricărui jurnalist. Acolo, printre întâlnirile cele mai prețioase dintr-o viață. Greu de găsit un alt OM de asemenea înălțime morală și spirituală ca Lord Menuhin…

Era,îmi place să cred, puțin din Enescu al nostru…acolo,lângă mine.

Cât despre  Vocea umană, ca emisiune despre glasuri și muzică, ea face apel la sensibilități ascunse,de multe ori, la confesiuni generatoare de emoții puternice,la amintiri răscolitoare,la bucurii explozive ori la regrete și tristeți tulburătoare.Unele dintre ele le cunoșteam din documentarea pentru emisiune dar cele mai frumoase mărturisiri,cele mai puternice, au venit întotdeauna de la dialogul viu,cu omul, artistul lângă mine.

Prin natura meseriei, asculți foarte multă muzică.  Îți place să o asculți într-un cadru anume sau o poți asculta oriunde te-ai afla sau orice ai face?

Ascult muzică oriunde. Clasică, jazz, pop opera, lucrări celebre în interpretări originale, muzică pop. Când sunt la volan și plouă ascult muzică barocă. Atunci când e vară, soare, drum liber, cele mai bune prietene sunt canzonetele (italiene). De multe ori, după o zi obositoare în care am ascultat foarte multă muzică, binevenită este liniștea.

Dacă ar fi posibil să împrumuți pentru o zi o voce celebră, care te fascinează ori de câte ori o asculți, a cui ar trebui să fie?

Dacă aș putea face asta, aș împrumuta mai multe. Ar fi o scenă plină și aș cânta din zori și până-n noapte. Sunt prea multe voci frumoase și prea mult talent, suflet, spirit, prea multă muncă, iubire și tulburare în ele pentru a alege doar una.

Ce le-ai spune celor care n-au ascultat până acum Vocea umană? De ce ar fi bine să o facă?

Publicul este foarte diversificat în opțiuni, ca și radiourile. Se ascultă radio pentru ceva anume. Informație, muzică, dialog, politică. Radio România Cultural este o platformă de informare, cunoaștere și educare cu caracter specific. Aici se găsesc de toate. Sau aproape.

Ce are Vocea umană? Muzică din toată lumea, cu artiști care au în majoritatea lor studii de muzică clasică. Adică tango, cântat de un bas-bariton celebru, Erwin Schrott. Canzonete, cu italieni de la Corelli, Bergonzi, Di Stefano sau cu cântăreți din toată lumea. Cântecele Spaniei, Portugaliei, Greciei, Braziliei, Canadei, melodii din Peru, Cuba, ca să nu mai vorbim despre moștenirea americană de nord, de la George Gershwin ori Irving Berlin și Cole Porter. Cât despre francezi, de la Zaz la soprana Natalie Dessay, de la Richard Cocciante la Michel Legrand, varietatea vocală este asigurată. Alți artiști? Andrea Bocelli, Mario Frangoulis, Alessandro Safina, Il volo, Luciano Pavarotti, Rolando Villazon, Bryn Terfel și Renee Fleming, Matteo Brancaleone, Alfie Boe, Michael Ball, Giorgia Fumanti, Emma Shapplin. Sunt doar niște nume, pentru o parte de public? Posibil. Rămâne să vedem dacă mesajul de dincolo de ele ajunge și are impact. Adică vocile lor și poveștile din spate.

Vocea umană este o emisiune de radio care ”curge” neîntrerupt la Radio România Cultural de ani buni. Mie mi-a adus un plus de cunoaștere despre oamenii care cântă, despre viața lor cu muzica și dincolo de ea.

Cu ceva timp în urmă, a sunat la telefon în studio un tânar de vreo 17 ani, licean de pe lângă  Deva. Mi-a spus că ascultă și îi place. “Ce îți place?”. ”Muzica și ce povestiți… Eu nici nu știam că există  postul Radio România Cultural. O sa vă ascult și mâine.”

 Asta ”sună” a speranță.Că muzica și glasurile  frumoase te pot împrieteni cu orcine își lasă spritul liber .

Cam despre asta este vorba la Vocea umană.

Vocea umană se difuzează în fiecare zi, de luni până vineri, de la ora 16:30, la Radio România Cultural.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *