Viața de la o zi la alta, de Georgeta Filitti

Parcurgerea documentelor ce ilustrează viața cotidiană a înaintașilor noștri în acel început de an 1918, sub apăsarea încheierii onerosului tratat cu Puterile Centrale, ne dă măsura capacității unei civilizații avansate – cea germană – să facă bine dar și nemăsurat rău. Cultura germană, în forme atât de diverse, literatură, filosofie, muzică, științe pozitive, învățământ (din care se împărtășiseră atâția români) ajunsese să fie contracarată de spiritul metodic de spoliere practicat acum asupra țării ocupate. Rechiziții repetate, cereri aberante, interdicții la tot pasul îi aduseseră pe mulți în pragul sinuciderii. Dar nemții continuau. Morminte, acoperișuri, turle de biserică se decopertau pentru metale; se confiscau capace de călimară, piane, papiote de ață; pâinea – dacă se mai putea numi așa – avea jumătate mălai și acesta era de fapt o mărunțire de coceni încât mâncai ceva tare, zgrunțuros și infect. Brânza și laptele de oaie nu se mai comercializau, fiind în totalitate destinate armatei de ocupație.

Demobilizarea armatei române și întoarcerea ofițerilor și soldaților în teritoriul ocupat a trezit sentimente contradictorii, bucuria revederii fiind umbrită de veștile despre sute de dispăruți. ”Zidul chinezesc” dintre Muntenia și Moldova, cum spunea cineva, suferise o spărtură. Cele două părți ale României comunicau dar apăsarea era covârșitoare.

Orașele, în primul rând capitala, păstrează aspecte contrastante: pe de o parte mizeria populației, pe de alta exuberanța ocupanților și a celor care au pactizat profitabil cu ei. La București se păstrează un simulacru de viață artistică. Pe lângă Trandafirii roșii, de Zaharia Bârsan, jucat la Teatrul Național, au loc spectacole de operetă ale trupelor Maximilian-Leonard și Gabrielescu cu Eva de Franz Lehar și Casa cu trei fete de Franz Schubert. Există și o viață de noapte, rezervată, desigur, ocupanților. S-a spus că proasta primire rezervată ministrului de Externe german, Richard von Kühlmann la întoarcerea la Berlin, s-a datorat și timpului petrecut în exces la restaurantul lui Iordache, în Covaci, în brațele unei blonde voluptoase, în loc să-și vadă de treabă la masa tratativelor.

În tot cursul lunii martie, Iașii erau în fierbere. Lumea ieșise în stradă ca să protesteze împotriva condițiilor impuse României: ”Nu vrem pace rușinoasă!”, se striga pretutindeni. În Piața Unirii femeile manifestau zgomotos. Toate cele care lucrau în spitale protestau pentru că nemții ceruseră ca misiunea militară franceză să părăsească Moldova. Marion Racoviță, Ivona Cămărășescu, Sybille Chrisoveloni – supranumită Sfânta Ioana a Iașilor - , Magda Mavrodi, Mitza Rallet, Magda Sturdza, Marioara Ventura, Arabella Iarca – toate erau prezente în gara Socola, de unde misiunea franceză se retrăgea, cu cinci trenuri, prin Rusia. Cu ultimul tren a plecat generalul Berthelot, cel căruia românii aveau să-i rămână mereu recunoscători.

Sentimentele filo franceze erau puternice printre moldoveni. O dovadă rămâne și manifestația de stradă făcută pentru piesa Evantaiul de Robert de Flers, dată în scop de binefacere. Cenzura brătienistă o interzisese în ultima clipă dar publicul a decis altfel încât piesa s-a jucat, în prezența autorului și a ministrului Franței, St. Aulaire.

În țară circula o broșură destinată ostașilor demobilizați, Bine ați venit! Dar, în chip nedumeritor, aceștia erau blamați pentru vitejia dovedită pe front; în schimb erau lăudați progermanii. Mai ales colonelul trădător Alexandru Sturdza, văzut ca un salvator, ”dacă i-ar fi fost îngăduit să deschidă frontul germanilor”. În același timp broșura Moartea soldatului clama moartea Brătienilor și a lui Take Ionescu. Ambele opuscule aveau girul cenzurii ocupanților.

Toată lumea era cu sufletul la gură, așteptând să se întâmple ceva. Și, în adevăr, curând lucrurile vor lua o altă întorsătură.