Două actualizări
17 October 2019
Utopia – Distopia (II): Charles Fourier, Teodor Diamant și Falansterul
31 December 2019

Utopia – Distopia (p1)

Utopia și Distopia sunt concepte reprezentând societăți imaginare în care oamenii își trăiesc viețile fie într-un mediu perfect, guvernat de legi care oferă fericire tuturor, fie respectiv într-o societate opresivă, condusă de statul autoritar. Originea conceptelor este (nesurprinzător) antică: Platon descria în dialogul politic Republica (în secolul al 4-lea î.Hr.) temele majore ale societății utopice și viziunile unui oraș-stat elen perfect, care ar oferi o existență stabilă, mulțumitoare (fericită, chiar) tuturor cetățenilor.

Dar, Platon nu inventase termenul. Utopia este numele insulei pe care trăia o societate exemplară, imaginată în romanul omonim al filozofului englez Thomas Moore. La începutul secolului al XVI-lea (departe de modernitate, în 1514) acesta a sesizat condiția profund divizată, sub toate aspectele, a societății și indivizilor.  

Sămânța utopiană a rodit fantastic: numeroși filozofi, sociologi sau doar scriitori au produs un val de gândire utopică, mergând până la nașterea unor mișcări politice semnificative – socialismul fiind un exemplu major.

Este de menționat înțelesul numelui: prefixul ou al Utopiei poate fi înțeles ca negație; în total, deci Locul care nu există sau Ne-locul. În lumea reală, societățile utopice nu există sau nu durează.

Ideea utopică era, desigur, prea vastă pentru a nu genera abordări orientate: au fost lansate utopii ecologiste, economice, politice, religioase, feministe sau științifico-tehnologice. Chiar și într-o gândire comună, este interesant că toate componentele societății umane (moderne) au fost considerate nesatisfăcătoare, în structură și operare, față de condiția fericirii pentru toți.

Păsările lui Aristofan (414 î.Hr, joacă în scenariul unui atenian care convinge păsările să întemeieze un oraș în cer, loc mai apropiat de zei); sus-menționata Republica lui Platon (aprox 375 î.Hr, un dialog despre versiuni ale orașului-stat drept, just, culminând cu Kallipolis); Cetatea lui Dumnezeu a lui Augustin din Hippo (sec.5, susținere a creștinismului ca doctrină personală și socială ideală); Utopia lui Thomas Moore (1514, deja menționată); Cetatea Soarelui autor Tommaso Campanella (1602, un uluitor manifest comunist).

În secolul al XIX-lea – când luminile cunoașterii ardeau deja intens – au fost produse nu doar lucrări seminale, de referință, precum romanul utopic „Privind înapoi” (Looking Backward) de Edward Bellamy, ci și organizări sociale concrete, structurate pe modele „ideale”: peste o duzină de societăți utopice au fost stabilite (unde altundeva decât) în Statele Unite, câteva dintre acestea reușind să supraviețuiască încă și azi.

În contemporaneitate, între multe altele, Norul lui Magellan al lui Stanisław Lem (1955, tot o utopie comunistă, în cursul colonizării Cosmosului) și Insula, roman aparținându-i lui Aldous Huxley (1962, Pala fiind numele insulei – din nou, o insulă! – din arhipelagul polinezian, capabilă a-și clădi fericirea colectivă într-o vecinătate agitată) – se bazează pe viziuni constructive, imaginând comunități funcționale, în ciuda exotismului lor.

Dacă Utopia a fost imaginată, era inevitabiă Distopia, opusă: aceasta anunță prin prefixul dus rău sau nefavorabil în greacă – locul unei societăți complet controlate de statul opresiv, după reguli clare și stricte de impunere, prin uniformizare, a modelelor „fericirii” personale. Orice abatere (sau mutație) este sancționată nemilos, până la eliminarea fizică!

Utopiile negative (distopiile) sunt mai recente, majoritatea fiind scrise în secolele XIX-XX, și mai puține ca număr. Printre cele mai importante sunt romanele Mașina Timpului  de H.G.Wells (1895, un paradis terestru locuit este întreținut de troglodiți subpământeni în anul 802701, iar 30 de milioane de ani mai târziu, doar crabi populează un Pământ crepuscular); Minunata lume nouă a aceluiași Aldous Huxley (publicat în 1932, prezintă un stat global, populat de indivizi modificați genetic); 1984 al lui George Orwell (apărut în 1949, culme a dirijismului central în statul Oceania – aflat într-un permanent război global);

Modele întunecate ale unor posibile lumi ale viitorului, imaginate dealtfel începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, au inclus, inevitabil, concepte precum individualitatea, libertatea, diferențierile de clasă, opresiunea, religia, tehnologia avansată. Cercuri conducătoare totalitare guvernează prin coerciție viețile cetățenilor obișnuiți, libertatea de gândire, decizie și acțiune a acestora este preluată de „creiere electronice” – posibile precursoare ale inteligenței artificiale, mediul/modul de viață artificial prevalează până la interzicerea legăturilor cu natura, sexualitatea, reproducerea sunt, de asemenea, dirijate.

Este, astfel, previzibil, că multe distopiiconțin revolte ale celor care nu acceptă anihilarea personalității. Unii „rebeli” sunt învinși de sistem, alții reușesc să se refugieze în comunități sau zone îndepărtate de metropole.

O observație interesantă este că societățile utopice tind să se autoprotejeze, sunt dificil accesibile, în primul rând fizic: multe sunt insule; spre exemplu, cea descrisă de Thomas Moore avea portul „păzit” de stânci submarine. În plus, societățile utopice însele dezvoltă bariere selective în calea pretendenților la aderare.

Enclave semnificative socio-economice de inspirație utopică – să le numim utopiene – au apărut – deloc surprinzător – în America tuturor posibilităților… secolului al XIX-lea. Eforturile dezvoltării Lumii Noi erau în desfășurare, incluzând tentativele de realizare a unor comunități-model.

Inițial, principiile funcționării au fost de extracție religioasă. Este menționat, de exemplu, tentativa zelotului german George Rapp: 800 de adepți ai acestuia s-au autoizolat, în 1804, pe un teren cumpărat, în comun,în vestul Pennsylvaniei unde au întemeiat o comunitate bazată pe reguli religioase foarte stricte. Datorită infexibilității, nu au reușit să câștige aderenți sau – mai mult – să devină sursă de inspirație.

Mai mult succes au avut, prin anii 1830, așa-numitele comunități „Shaker”: circa 20 de grupuri, totalizând aproape 6000 membri, și-au bazat uniunea și tentativele spre fericire pe principii mai atractive : existență simplă, celibat, proprietate comună, muncă egală.

Cele două exemple menționate mai sus ilustrează trecerea de la idealul purității religioase  la cel al  perfectibilității sociale. Este, în acest sens, citată și cooperativa New Harmony, înființată de un anume Robert Owen în 1825, în statul Indiana. Principiile egalității economice și politice, refuzul credințelor religioase au condus la eșecul economic al întreprinderii, la numai 2 ani de la înființare.

Încă o piesă la mozaicul comunităților „utopiene” (de inspirație utopică) a fost Comunitatea Oneida – imaginată de un anume John Noyes, bazată pe căsătorii în grup, creșterea în comun a copiilor, disciplină și urmărirea îmbunătățirii calității genetice a urmașilor.

În fine, unul dintre cele mai cunoscute experimente a fost „Brook Farm” (Ferma Brook) a lui George Ripley: erau promovate existența autonomă, individualismul, optimismul, desconsiderarea tradițiilor și autorităților exterioare comunității. Notabil – spre deosebire de alte grupuri în gen – era promovată maxima educație morală, informală și fizică a membrilor. Era de așteptat ca, prin muncă (nu doar fizică!) intensă și simplitate, adepții să ajungă să înțeleagă beneficiile traiului în armonie, neguvernat și libertății de a se autoperfecționa.

Mijlocul secolului al XIX-lea a adus, se pare (nu numai în Statele Unite) maximul eforturilor de stabilire a comunităților utopiene. După cum se observă din exemplele de mai sus, cu toată diversitatea proiectelor nu s-a reușit crearea unei forme viabile de organizare socio-economice, bazate pe convingerea că omul este fundamental bun și că grupuri numeric semnificative formate exclusiv din fericiți pot fi viabile, cel puțin pe termen mediu. Precondiția adeziunii voluntare, neforțate, esențială în acele tentative, nu a fost până la urmă liantul, ingredientul sperat. Comunismul în pantaloni scurți ar fi trebuit să fie, deja, neliniștitor.

Poate, cititorii și radioascultătorii noștri își pot acorda câteva minute de meditație privind posibilitatea idealului utopic sau a alarmei distopice. Spre exemplu – este încă nevoie de viziuni utopice și distopice în proiectarea evoluției societății?

În episodul viitor, va fi rezumată filiația și eforturile a doi utopieni practicanți europeni – Charles Fourier (cu al său asociaționism) și Teodor Diamant – promotorul Falansterului de la Scăieni.

redactor Florin VASILIU

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *