TRIANON 100 – Tratatul de la Trianon, un act de dreptate istorică, de Georgeta Filitti
2 June 2020
TRIANON 100 – Un mit fals, amiralul Horthy, de Georgeta Filitti
4 June 2020

TRIANON 100 – Cel bun de gură nu are totdeauna dreptate, de Georgeta Filitti

La Conferința de pace de la Paris s-au înfruntat două tabere, cea a învingătorilor și cea a învinșilor. La o sută de ani de la consumarea evenimentelor, orice observator de bun simț poate deosebi vorbăria care a învăluit zecile de ședințe ale conferinței de rezultatele practice  dobândite la sfârșit. Cei care stârniseră războiul trebuia să plătească, dar nu să fie complet anihilați. Cei care suferiseră, trebuia despăgubiți. Unde era cumpăna dreptății?

Ungaria a trimis la conferință o adevărată echipă de șoc: 7 comisari generali, 7 simpli, 38 de experți (mai ales pe problema transilvană, dar țara vecină își disputa teritorii și cu cehii și sârbii), 6 consilieri politici, 14 secretari. Conducerea o avea contele Albert Apponyi iar documentația însuma peste 1500 de pagini, plus hărți. ”Un tezaur unic al științei ungare”, asigura contele. Din ele desprindem câteva linii directoare cu iz de amenințare: dacă problema transilvană nu se rezolvă într-un sens favorabil Ungariei, ”pacea și ordinea economică a Europei erau în pericol”. O notă din 14 ianuarie 1920 avertiza: ”In Transilvania românii și maghiarii trăiesc amestecați, rivali azi și poate prieteni mâine, eventual plini de ură și pândind momentul să se năpustească unii împotriva celorlalți, dacă nu se găsea o soluție echitabilă”.

Cum principiul autodeterminării era pe buzele tuturor la conferință, nu puteau face nici ungurii abstracție de el. Au declarat că, uniți cu sașii, erau depozitarii unei civilizații mai vechi și mai dezvoltate, ”stăpâni ai orașelor, industriei și comerțului și legați de pulsul viu al civilizației occidentale”. Jucaseră un rol mai important datorită privilegiilor și a supremației naționale a rasei lor. A le cere să trăiască într-o comunitate înzestrată cu civilizație orientală, inferioară, de expresie ortodoxă,  însemna blocarea dreptului la viață  națională proprie. Și ca superioritatea să fie mai limpede afirmată, delegația a adus în sprijin statistici, măsluite, cum au constatat chiar experții străini. Ani de zile, populația română, atât la orașe cât și la sate, fusese înregistrată la oficiile de stare civilă cu nume ungurești și introdusă ca atare în evidențe. ”Armele de dominare” erau la unguri și la sași, care aveau ”o populație elevată”, nu la români – continua argumentarea materialul informativ. Superioritatea se exprima prin deținerea unui procent mai mare din bogăția provinciei, întreprinderi industriale și miniere, financiare, căi ferate, societăți pe acțiuni, asociații cooperatiste, lucru care, e adevărat, nu putea fi contestat de români, majoritari numeric dar defavorizați material. Ca să preîntâmpine o virtuală contestare, memoriul unguresc a explicat că românii fiind o rasă inferioară, chiar când li s-a lăsat dreptul de inițiativă – neprecizat – nu l-au folosit din incapacitate managerială. Și carențele românilor sunt înșirate în continuare cu aroganță uimitoare: au procentul cel mai mare de analfabeți, literatura lor națională e de dată recentă, sunt incapabili să-și organizeze un stat unitar, papalitatea a trecut neobservată peste ei, nu sunt autohtoni ci s-au insinuat încet de-a lungul veacurilor, venind în Transilvania abia în secolele XV-XVI. Revendicările lor naționale erau ”exagerate”, ”puerile”. Ideea ”preconcepută” a comunității de limbă cu cei din Regat înseamnă ”rea voință” iar hotărârile Adunării de la Alba Iulia sunt opera ”unui grup mic grup de români” încât ardelenii devin ”victima ”unei anexări.

În concluzie: cererile românilor se loveau de cererile ”sfinte și incontestabile ale Ungariei”. Transilvania trebuia să fie autonomă, unită cu Ungaria ori independentă și neutră însă orientată spre Occident. Ar fi un afront să se coboare instituțiile democrate  maghiare existente acolo, ”patria seculară a democrației”, la ”nevoile primitive ale statului român”.

Considerații jicnitoare, falsuri, ignorarea realității istorice – nimic n-a fost uitat spre a-i discredita pe români. Doar că, minune, conferința și prin ea întreaga opinie publică internațională, s-a lăsat convinsă de ”opincarii” de români. Apponyi însuși a trebuit să recunoască: ”Guvernul n-a putut să procedeze altfel. Drumul iscălirii păcii e singurul pe care putem merge”. Că semnarea a fost lăsată pe seama unor funcționari mărunți  ori că 4 iunie a devenit zi de doliu național din pricina ”înjunghierii Ungariei” iar presa maghiară s-a dezlănțuit promițând răzbunare – toate acestea reprezintă un spectacol. Atât.

Pentru popoarele civilizate ale Europei, tratatul de la Trianon a reprezentat triumful dreptății, păstrând, la centenar, dimensiunea rezolvării înțelepte a unui diferend milenar.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *