Trainwreck  sau O tipă …dezastru - comedie efervescentă ieșită din șabloane - de Michaela Platon

Ultimul film semnat de Judd Apatow este o comedie nostimă şi fresh în care o tânără jurnalistă  cu o filosofie de viaţă hedonistă evoluează până la statutul de persoană care e capabilă să îşi asume responsabilităţi. Marcată încă din copilărie de separarea părinţilor şi de modul direct şi nepotrivit în care tatăl i-o explica ei şi sorei mai mici, Amy trăieşte într-un tăvălug de evenimente din care abia dacă se dezmeticeşte, în spatele acestei harababuri existenţiale sălăşluind totuşi un suflet care îşi doreşte tot ce-şi doreşte îndeobşte un suflet: iubire împărtăşită, romantism, tot tacâmul!

Deopotrivă scenaristă şi protagonistă a  filmului, Amy Schumer are parte de o frumuseţe de rol atipic ce dinamitează puţin şabloanele romance-urilor hollywoodiene, întreaga construcţie a personajului bazându-se pe exersarea vieţii la minima  rezistenţă a asumării, fără responsabilităţi, fără ataşamente. Chiar şi aşa neobişnuită cum e Amy din film, tot este mai consistentă decât celelalte personaje- care, în marea lor majoritate ridiculizează tipologii recognoscibile în mai toate filmele hollywoodiene. Totuşi distribuţia este plină de nume mari şi apariţii cameo- inserate însă ostentativ, persiflator: baschetbalistul LeBron James îşi joacă propriul rol, Daniel Radcliffe, Marisa Tomei, Colin Quinn, Mike Birbiglia, Jim Norton, Randall Park, Keith Robinson şi Claudia O'Doherty celebrităţi din lumea  stand-up comedy. O menţiune mega- ultra- super specială i se cuvine Tildei Swinton, într-atat de versatilă încât abia dacă o recunoşti în rolul de redactor şef cu personalitate distorsionată al unui tabloid american. Şi nu pot să nu mă întreb de ce o actriţă atât de specială, de dăruită nu beneficiază de mult mai multe roluri care să o pună în valoare?

Trainwreck este până la urmă o comedie satisfăcătoare nu doar prin scenariu şi distribuţie, ci mai ales prin lipsa inconsistenţei mesajului şi prin autoironia cu care sunt înzestrate personajele, un film care pune aproape dur nişte probleme şi propune o altă faţă a lucrurilor: şi ele pot ce pot ei! Adică să fie autodistructive şi superficiale, să nu valorizeze decât legăturile de o noapte, să nu se implice, să uite imediat şi să o ia de la capăt. Aşa că din această perspectivă demersul lui Jude Apatow este fresh, readucându-l în atenţia publicului dornic de ceva destindere light.

Şi un lucru este neîndoielnic: Amy Schumer este nostimă, o placi imediat (deşi nu e tocmai frumoasă după standardele hollywoodiene) are verb, şi mai ales- venind din zona stand-up comedy- joacă şi bine, ştie să şi lăcrimeye veridic, să fie şi ameţită şi confuză dar şi implicată într-un mod nostim şi stângaci, aşa cum sunt toate începuturile. Şi sper că acest film îi va deschide perspective noi, fie ca scenaristă, fie ca actriţă, pentru că are ceva special care o detaşează din pluton şi ne face să ne dorim să o mai vedem.