Theodor Pallady – pictorul care controla culoarea prin spirit și rațiune

Theodor Pallady a avut ascendenţă nobilă, s-a născut în 1871, a fost crescut şi educat într-o familie veche de boieri din Moldova. Aşa s-a manifestat toată viaţa, ca un aristocrat, refugiindu-se în artă, pe care o consideră o necesitate, şi nicidecum o îndemânare.

Pallady a studiat până în 1889 ingineria la Politehnica din Dresda, luând în acelaşi timp lecţii de desen şi pictură cu Erwin Oehme, care, recunoscându-i înzestrarea artistică, l-a sfătuit să plece la Paris. In capitala Franţei a lucrat în atelierul lui Jean Arman şi s-a înscris la Académie des Beaux-Arts.

În 1904 a revenit în ţară şi a expus la Ateneul Român şi la Saloanele Oficiale. A menţinut însă legatura cu Parisul, unde a deschis mai multe expoziţii personale. Strânsa prietenie cu pictorul francez Henri Matisse, cu care coresponda frecvent, a fost benefică de ambele părţi, în sensul unui schimb intens de opinii constructive.

Acesta este momentul în care Theodor Pallady îşi găseşte propriul drum. Moment în care lucrările lui devin ţinta criticilor de artă.

Simbolismul perceput la început din perspectiva profesorului său, Gustave Moreau, este substratul multora din lucrările sale. De aici provine şi pasiunea lui de a picta nuduri şi natura statică.

Criticii de artă au observat că la Theodor Pallady linia este instrumentul unui arhitect care construieşte, iar suprafaţa si volumul formelor sunt stabilite de multe ori cu ajutorul liniilor anguloase. Intâlnim la Pallady o rivalitate între culoare şi desen.

“În pictura lui, relaţia desen-culoare este într-un permanent raport cu materie-spirit şi nu ştii unde se termină una şi începe cealaltă, pentru că raţiunea primează. Temele abordate sunt natura statică, peisajul, nudul, portretul, dar în partea de maturitate abordează în special natura statică şi nudul compoziţional.”   IOAN ŞULEA, director Galeria de Artă a Muzeului Judeţean Mureş

Nudurile sale par a fi într-o permanentă întrepătrundere cu atmosfera interioarelor. Femeia apare ca un simbol al iubirii, şi mai puţin al dorinţei, ca o meditaţie asupra destinului. In lucrările cu natura moartă, obiectele îşi pierd realitatea, câştigând sensuri subtile. Armoniile sale vizează capacitatea privitorului de a realiza în imaginaţie viaţa secretă a culorilor şi formelor. Dacă la alţi artişti obiectele sunt folosite în sens pur decorativ, lipsite de încărcătura semnificaţiei profunde, la Pallady ele au o frumuseţe sufletească. Pallady spunea că “desenul poate fi de sine stătător, în timp ce culoarea fără desen rămâne ceva nevertebrat”.

Casa Melik, aflată în Bucureşti, care a fost construită în 1750-1760, găzduieşte azi Muzeul Theodor Pallady. Aici sunt expuse tablouri pictate pe pânză de Pallady precum şi peste 800 desene cu peisaje, nuduri, portrete sau interioare, reprezentative pentru perioada pariziană a pictorului.

În 1956, anul în care a şi murit, a primit titlul de Maestru emerit al artei, organizându-se Expoziţia retrospectivă „Theodor Pallady“. In 2012 a fost declarat membru post mortem al Academiei Române.

Theodor Pallady rămâne fără îndoială unul din cei mai prestigioşi artişti moderni, păstrându-şi întreagă ambiţia de a fi un pictor „din toate timpurile”.