The Man Who Killed Don Quijote by Terry Gilliam- imaginarium cu accente de satiră social-culturală atroce- de Michaela Platon

Filmele care sunt însoţite de o poveste
tristă sau de un scandal, de încercări nereuşite sau de aventuri întortocheate
sau bizare, sunt cu atât mai aşteptate - iar Terry Gilliam pare să fie
predestinat unei istorii acaparante cu această creaţie, căci a gândit proiectul
cu Don Quijote aproape 30 de ani, s-a apucat de el în pofida tututor
obstacolelor şi a sfârşit prin a-l duce la capăt cu ofranda unui atac de cord,
pe fondul unui proces cu producătorul peliculei. Într-atât de încleştată este
lupta pt drepturile acestei creaţii, încât Gilliam însuşi pare prins într-o
bătălie cu morile de vânt ale cinismului şi societăţii de consum.

Prezentat în premieră anul trecut la Cannes -
The Man Who Killed Don Quijote - a exaltat spiritele şi i-a bucurat pe cei care
îl aşteptau (şi poate nici nu mai credeau că va fi gata vreodată!), dar mai pe
fanii acestui cineast atât de special care a regalat cu filmele lui cu viziuni
excepţionale.

Iar acesta nu face nici el excepţie
încadrându-se în acelaşi univers ghilliamesc ce ne aduce aproape lumi în care
imaginarul expandează în patologic, în care ne poartă printr-un şir de
realităţi interioare ale personajelor prinse într-o încrengătură ce baleiază de
la absurd la sublim şi de la frumos/urât la grotesc. Totul pare a fi un
mega-joc al egourilor şi personalităților, în care personajele intră dar uneori
nu mai reuşesc să se extragă, rămânând captive în măştile lor.

Fără să uităm că la Terry Gilliam lucrurile nu sunt
niciodată ceea ce par a fi şi trebuie să căutăm şi să găsim mereu
mitul/filosofia/simbolul, ne lăsăm târâţi de acţiunea cu inerentele lui accente
de satiră social-culturală pe alocuri atroce -
iar istoria lui Don Quijote este adusă în cotidian printr-o ingenioasă
întorsătură de condei ce îl introduce în convenţie, făcându-l personaj de film.

Ajuns să fie bântuit de legenda celebrului hidalgo -pretext
pt o reclamă filmată cu o decadă în urmă, regizorul filmului din film
(interpretat minunat de Adam Driver) se întoarce pe urmele lui Don Quijote şi
îl descoperă pe cel care l-a interpretat rămas într-un timp imaginar. De aici
până la nebunia aventurii alături de cineva care crede că povestea este
realitatea lui- şi o revendică - e doar o creaţie ce rămâne fidelă
trademark-urilor unui creator genial.

Totul se
adună ca filmul să fie spectaculos: castingul care îi pune laolaltă pe Adam
Driver ( într-o excelentă creştere valorică), Jonathan Pryce şi Stellan
Skarsgard (doi grei ai ecranului), Olga Kurilenko (frumoasă) şi Joana Ribeiro
(proaspătă şi talentată); scenariul co-scris de regizor împreună cu Tony
Grisoni (Death Defying Acts, The Young Pope) şi
coloana sonoră a lui Roque Baños, cel care a
lucrat şi The Machinist, În The Heart Of The Şea, Risen, The Girl în The
Spider’s Web sau The Commuter.

Şi devine de
la sine înţeles că, fiind vorba de Terry Gilliam, nu putem avea de-a face decât
cu prestaţii profesionale ireproşabile - căci, altminteri, întreaga lume
plăsmuită de el s-ar spulbera precum viziunile din imaginarul ascuns în spatele
unei oglinzi prin care priveşti povestea.

Pendulând
între prezent şi trecut, între vis şi realitate, parafraza lui Gilliam la
textul lui Cervantes are accente dramatice laolaltă cu unele comice, într-o
secvenţialitate care are însă logica imaginarului, ritmul aventurii şi culorile
unei împliniri atât de îndelung aşteptate, în care recunoaştem cu bucurie
aspecte pe care le-am iubit în extraordinarul The Fisher King sau tușe din
fabulosul Dr Parnassus.

Vă
recomand cu căldură aceasta creaţie extraordinară pe care încă o mai găsiţi în
cinematografe şi vă doresc vizionari miraculoase, căci Terry Gilliam este un
magician al poveştilor spuse cu har!