Țara arde și prințul se însoară, de Georgeta Filitti
01 Septembrie 2018, 08:41
Se spune că o nenorocire nu vine niciodată singură. La Iași exista un guvern recunoscut de Regele Ferdinand, fără putere, și altul impus de Puterile Centrale. Doar buna creștere făcea cu putință coabitarea; ca să nu fie obligat să primească misiunea militară germană, care o înlocuise pe cea franceză, Regele Ferdinand se retrăsese la Bicaz. Dar acesta era doar un aspect de protocol; în rest, așteptarea veștilor de pe front era la fel de înfrigurată și cuvântul de ordine dat de Ionel Brătianu și anume temporizarea față de pretențiile nemților era tot mai greu de ținut.
Acesta e fundalul pe care se declanșează o adevărată dramă, cu reverberații până în zilele noastre. Prințul moștenitor Carol, aflat cu vânătorii săi de munte la Târgu Neamț, în compania gl. Petala, dispare la sfârșitul lunii august. Lucrurile s-au lămurit după patru zile de căutări disperate. Fugise ca să se căsătorească la Odessa cu Zizi Lambrino. Și-a explicat gestul în trei scrisori: una către tatăl său prin care își exprima dezgustul și dezamăgirea față de ce se întâmpla în țară, deoarece nu-și putea face datoria de soldat. Cum nu depusese vreun jurământ, nu considera că a călcat vreo lege. Își asigura părintele că oriunde s-ar fi aflat de aici înainte, avea să se gândească la România Mare. A doua scrisoare, către sora sa Elisabeta, era un fel de testament prin care îi lăsa o seamă de lucruri, evoca duios iubirea din tinerețe pentru Ella Filitti și îi trimitea sărutări mezinei familiei regale, principesa Ileana. În sfârșit, a treia scrisoare era pentru un membru al Birjăriei de odinioară – grup de fete și băieți legați printr-o minunată prietenie, pecetluită, între altele, de tabachera de argint a fiecăruia pe care erau gravate numele celorlalți. Adresantul era Lulu Lambrino, fratele proaspetei mirese; îi mărturisea iubirea pentru Zizi și oficializarea legăturii.
O telegramă ajunsă la București, via Berlin, a făcut cunoscut gestul tuturor, înainte ca propria lui mamă, Regina Maria, să afle răscolitoarea veste. Cu proverbiala ei stăpânire de sine, aceasta nu și-a venit în fire câteva zile, notând disperată în Jurnal: ”Cum a putut?, Cum a putut să ne părăsească pe noi, țara lui, munca lui, regimentul, speranțele, ambițiile, visurile, ca un dezertor. Și-a părăsit postul pentru o fată de nimic. Iubirea, mândria, convingerea, încrederea – toate au căzut sângerânde”, scria copleșită Regina.
Dar lamentațiile nu se potriveau cu firea indestructibilă a englezoaicei ajunsă româncă pătimașă, dar și ”leoaică, cloșcă bătrână”, cum singură s-a caracterizat în apărarea primului ei născut. În cele din urmă, grandilocvent și pompos, Carol i-a scris și ei, neputând s-o înșele pe cea care îi dăduse viață. Urma să se ducă în Occident, în rândul românilor transilvăneni din armata franceză. Își lua și soția cu el.
Fiind vorba de moștenitorul Tronului, fapta necugetată depășea înțelesul unei banale povești de amor cu sfârșit fericit. Miza politică a ieșit imediat la iveală: Al. Marghiloman a cerut Regelui să-l decadă pe Carol din toate drepturile dinastice, să-l instituie moștenitor pe fratele acestuia, Nicolae, înconjurat, când va fi cazul, de o regență germană. Foștii lui profesori, Nicolae Iorga și Gheorghe Murgoci, s-au arătat îngăduitori, sperând în remușcarea fugarului.
Regina Maria, în care se trezise sângele de luptător al strămoșilor, s-a simțit oțelită și gata să dea piept cu fiul nesocotit. S-au întâlnit la Cristești și, cu acel tact și acea stăpânire de sine legendare, fără a-i jigni iubirea, l-a făcut să promită că se desparte de fată până la sfârșitul războiului; dacă, mai apoi, dragostea lor avea să reziste, puteau rămâne împreună.
Regele Ferdinand l-a condamnat la 75 de zile de arest sever la mânăstirea Horaința. Prieten de nădejde al familiei regale, colonelul canadian Boyle a încercat să discute cu Zizi și s-o facă să înțeleagă absurditatea gestului lor în vreme de război. N-a avut succes.
Dar idilei înflăcărate care a agitat o țară întreagă, a frământat nespus familia, i-au pus capăt nu povețele părintești, nu acuza de trădare ci timpul. Carol s-a plictisit de Zizi, nu l-a impresionat nici nașterea copilului lor – căruia nu s-a grăbit să-i ofere un statut oarecare, lăsând totul în seama statului, adică o despăgubire bănească pentru mama părăsită.
Capriciul de mai târziu, al plecării vremelnice în străinătate, ca domnul Caraiman, și dependența totală față de altă dulcinee, au arătat un bărbat slab în fața farmecelor femeiești. Domnia lui de zece ani, între 1930 și 1940, cu lumini și umbre, poartă pecetea acestei dominante feminine.
