FIRST MAN – un biopic dramatic, cu gros-planuri spectaculoase, de Michaela Platon
13 October 2018
A STAR IS BORN by Bradley Cooper- love story emoționant și dramatic cu o coloană sonoră exceptională, de Michaela Platon
19 October 2018

SILENCE by Martin Scorsese- un film meandric, profund și solicitant, de Michaela Platon

V-aţi întrebat ce anume face ca un film să devină unul antologic? Un scenariu de valoare pe care să îl “instrumenteze” un regizor genial, o distribuţie trăznet, o imagine impecabilă sau costume şi scenografie de vis? Şi eu mi-am pus întrebarea asta şi am ajuns la concluzia că e vorba de toate astea plus încă ceva pe deasupra: câtă emoţie este în stare să livreze pelicula, în aşa fel încât să ne amprenteze şi să nu ne mai putem extrage din siajul acesta care ne preia şi nu ne mai scapă nicicând.

Iar Scorsese este un maestru absolut al filmelor menite să nu fie uitate, căci, orice ar spune pricinoşii, de la Taxi Driver, New York-New York, Raging Bull, Casino – la Gangs of New York, The Departed, Shutter Island, Hugo sau The Wolfe of Wall Street, creaţiile lui par destinate să ocupe primele locuri în ierarhiile genurilor, şi nu oricum, ci într-un stil ce inovează permanent. Căci asta este o alta calitate a geniului artistic: puterea de a te reinventa la nesfârşit, rămânând personal, distinct, unic.

SILENCE a fost un film aşteptat la lansarea pe marile ecrane- acum la Cinemax, căci romanul de la care se revendică povestea, scris de Shusaku Endo a făcut ceva valuri, iar scenariul extrapolează ideea primordială a cărţii ducând mesajul chiar mai departe. Structurat ca un monolog interior al părintelui Sebastian Rodriguez cu sinele,  Silence devine pe alocuri ne-retoric introducând dialogul cu divinitatea, într-un crescendo al emoţiei bulversant, permanenta chestionare a limitelor, a credinţei, a înţelesurilor, fiind firul conducător al acestui scenariu de excepţie pe care îl partajează  autorul romanului şi Jay Cocks, ei fiind exponenţii celor două direcţii culturale (antagonice) care ne conduc în poveste.

Unul dintre clou-urile peliculei este modul în care spectatorului i se lasă liberul arbitru,  regizorul neorientând mesajul, ci doar livrându-l, astfel încât prezentat echidistant, cu toate înţelesurile la vedere, să poţi să “judeci” situaţia şi să îţi conturezi propria părere. Căci pe alocuri, deşi neîndoielnic Inchiziţia japoneză cu metodele ei inumane de tortură şi opresiune ne stârneşte o furtună de emoţii, nu putem să nu evaluam “de principiu” imixtiunea unei credinţe care venea din altă zonă culturală.

Dincolo de a fi doar un thriller situat temporal în Japonia secolului al XVII-lea, filmul aduce în discuţie sumedenie de probleme morale despre alegerea şi asumarea credinţei, cu atât de multe implicaţii psihanalitice şi religioase, încât cred că şi la  re-revizionare vor ieşi la iveală subtilităţile unei pelicule meandrice, profunde şi solicitante.

În rolurile principale Scorsese îi distribuie inspirat pe Andrew Garfield (la prima lui partitura adevarată, de substanţă- părintele Rodriguez), pe Ken Watanabe – excepţional în rolul Inchizitorului Inoue, care sub aparenţa unui bătrânel cu ticuri şi neputinţe ascunde o minte de o perversitate şi cruzime extreme, pe Liam Neeson- a cărui revenire în liga rolurilor mari o salut cu bucurie, pe Adam Driver- care îl intruchipează foarte special pe părintele Francisco Garupe si pe Yosuke Kubozuka ce readuce în Kichijiro personajul biblic Iuda. Tot acest mix de actori aparţinând unor culturi atât de diferite recreează minuţios atmosfera acelor timpuri tulburi în care in Japonia creştinismul devine prohibit, practicarea lui însemnând condamnarea la moarte,  sub rezerva lepădării de credinţă prin profanarea imaginilor simbolice pe care le reprezintă icoanele şi crucea.

Personajul Padre Ferreira, care dezlanţuie acţiunea atunci când cei trei tineri preoţi lusitani pleacă să îl caute în Japonia, deşi apare fizic doar spre finalul filmului, este unul foarte important, cuvintele lui livrând adevărata cheie în care trebuie citit mesajul din Silence. Căci nici o religie (dogmă!) sau nici o putere, nu pot intermedia relaţia directă cu divinitatea, relaţie organică, interioară, indisolubilă atunci când crezi, după cum nici o privaţiune, interdicţie sau control nu pot să deturneze o minte şi un suflet de la credinţele asumate.  Iar atâta timp cât omul are acces la libera opţiune, chiar dacă ea este negată în afară, poate fi afirmată în interior, sfârşitul filmului punctând într-un mod zguduitor acest fapt.

Imaginea lui Rodrigo Prieto este o plus valoare  incontestabilă, mexicanul fiind un maestru care ne-a cucerit cu Amores Perros şi Biutiful, dramele exepţionale ale lui Alejandro González Iñárritu sau Los Abrazos Rotos al lui Pedro Almodóvar, dar a excelat şi în 8 Mile, Brokeback Mountain, Water for Elefants, Argo , The Wolf of Wall Street, Vinyl sau Passengers, aşa că nu mai e un secret de ce Scorsese alege să lucreze cu el ca director de imagine iar şi iar…

Dante Ferreti, legendarul scenograf ce a creat şi pentru Kundun, Meet Joe Black, Hugo, Shutter Island, Seventh Son sau Cinderella, pare deja indisolubil legat de Scorsese şi filmele lui, prezenţa ca designer de producţie fiind ea însăşi o garanţie a unei ştachete aproape imposibil de atins. Adăugăm şi decorurile Francescai Lo Schiavo, posesoare a  doua Oscaruri, cu care regizorul lui Silence lucrează în mod tradiţional de peste 20 de ani, şi căpătăm o imagine a echipei care a creat acest film reamarcabil despre credinţă, samurai, creştinism şi lumea niponă a anilor 1600.

De o forţă copleşitoare, scenariul şi cartea lui Endo au o virtute rezervată marilor autori: simplitatea care se revendică din tradiţia niponă şi complexitatea aproape eseistică ce se sprijina pe istorie, prilejuindu-ne în SILENCE o întâlnire ce ne va marca indubitabil, cu o lume exotică pe care grefa unei credinţe aparţinând altei culturi – este respinsă brutal.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *