N-ai sanse, frate!, de Michaela Platon
29 June 2019
Mese și meniuri regale. Eleganță, fast și bun-gust de Ștefania Dinu – O incursiune în lumea de altădată
29 June 2019

Sfâşiere, de Dan Manolache

Foto. Alexandru Dolea

 

                “ Am venit la Bucureşti într-o cămaşă şi desculţ; tot ce-am avut mi-a rămas în gară la Cernăuţi şi ce-am mai luat cu noi a rămas pe drum, că n-am putut duce în spate de la Cernăuţi până la Dorohoi nimica, c-am avut un băiat de 7 ani cu mine şi n-am putut să las băiatul şi să iau bagajul.”

                 Aşa sună mărturia sfâşietoare a unuia dintre miile, zecile de mii de refugiaţi români din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei.

                 Se împlinesc în aceste zile 79 de ani de când umbra roşie a comunismului începuse a pârjoli în aceste teritorii româneşti, case, pământuri şi suflete.

                 În ultimatumul trimis guvernului roman puterea sovietică făcea uz de dreptul forţei apreciind că slăbiciunea militară a URSS “este de domeniul trecutului”, evoca situaţia politică nou creată care favoriza o “rezolvare rapidă a chestiunilor moştenite din trecut” şi desigur, vorbea despre pace şi adevăr.

                 Era un amestec de cinism şi demagogie ce îi apropia, nu numai prin fapte ci şi prin…vocabular, pe cei doi dictatori, atunci atotputernici, Stalin şi Hitler.

                Victimele erau, de această dată, românii. Mulţi dintre ei au ales, aşa cum spuneam, refugiul. Cei rămaşi au aflat curând ce înseamnă viaţa în “raiul comunist”.

                La început a fost…propaganda. Încă din primele zile au fost aduse în teritoriile ocupate, între altele, 276.000 de exemplare din raportul tovarăşului Stalin la Congresul al VIII- lea şi 156.000 de portrete ale “genialului conducător”.

                A urmat, tot imediat, represiunea: persecuţii confiscări, arestări, deportări, crime. Din păcate, pentru locuitorii Basarabiei, nordului Bucovinei şi Herţei începea atunci, la 28 iunie 1940, un calvar care, spun foarte mulţi, încă nu s-a sfârşit. O sfâşiere care continuă şi astăzi.

               Lipsiţi de timp, de înţelegere, de toleranţă, uneori chiar de suflet, mulţi mândrindu-ne că sărăcia noastră este mai bogată decât a lor, îi privim adeseori de sus pe fraţii noştri pierduţi fără voia lor.

               După cum, uitând nu doar istoria noastră, ci şi realitatea în care trăim, ne permitem să-i judecăm cu uşurinţă pe cei goniţi de acasă de război, persecuţii politice sau sărăcie, pe refugiaţii de toate naţionalităţile şi religiile.

               Din fericire, întotdeauna există o cale de întreptare. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *