PORTRET: Ştefan Iordache – actorul-Rege, un aristocrat al artelor spectacolului

Motto: „Ștefan era un om bogat pe dinăuntru și asta se vedea. Apariția lui impunea. Vocea, modul de a fi, de a se mișca, în rol, pe scenă și pe ecran, ținea și de ceea ce a câștigat din viață. Și viața lui a fost bogată și clară. De asta este un mare actor” – Gheorghe Dinică

Astăzi, 14 septembrie, se împlinesc 12 ani de la trecerea la Domnul a lui Ştefan Iordache, unul dintre cei mai apreciaţi actori de teatru, film şi televiziune pe care i-a dat ţara noastră, remarcabilă fiind colaborarea sa şi la realizarea mai multor producţii ale Teatrului Național Radiofonic. Timp de 49 de ani a slujit teatrul românesc, interpretând roluri memorabile precum Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore, iar dintre rolurile interpretate pentru marele ecran, rămâne magistrală întruchiparea lui Victor Petrini, din adaptarea romanului lui Marin Preda, “Cel mai iubit dintre pamânteni”. Ştefan Iordache a fost, însă, chiar mai mult decât un actor excepţional: a fost o persoană fascinantă, un boem, un tip extrem de sensibil, un veşnic îndrăgostit de muzica de petrecere …

* * * * *

Ștefan
Iordache s-a născut la 3 februarie 1941, la Bucureşti, însă şi-a
pterecut primii ani din viaţă la Calafat, în județul Dolj, oraş în care
locuiau bunicii din partea mamei.

S-a mutat apoi, alături de părinţii săi,
Elena, casnică, şi Traian, un croitor de lux, la Bucureşti, locuind
timp de mai mulţi ani în cartierul Rahova, pe care îl considera
adevărata sa „patrie“.

În primii ani de şcoală, părinţii săi – o
familie de oameni simpli – şi-au dorit ca fiul lor să înveţe foarte
bine, cel mic excelând la matematică și științele exacte.

În liceu, Ştefan Iordache s-a pregătit să
devină medic, însă la vârsta de 16 ani, în 1958, a picat examenul la
Facultatea de Medicină.

A fost, apoi, inclus în brigada artistică
a unei cooperative, iar în 1959, a intrat ultimul la Institutul de Artă
Teatrală şi Cinematografică, la clasa lui Dinu Negreanu, absolvit în
1963, printre primii, cu nota 10, în aceeaşi generaţie cu nume precum
Irina Petrescu, Cornel Coman sau Valentin Uritescu.

Pentru examenul de licenţă, Ştefan
Iordache a interpretat rolul principal din „Ascensiunea lui Arturo Ui
poate fi oprită” de Bertolt Brecht.

În anul 1964, a debutat în film, în
„Străinul“, regizat de Mihai Iacob, după romanul omonim publicat, în
1955, de Titus Popovici. Alături de Ştefan Iordache, în distribuţie s-au
mai aflat Irina Petrescu, Șerban Cantacuzino, George Calboreanu, Ștefan
Ciubotărașu, Fory Etterle, George Măruță și Gheorghe Dinică.

Dupa încheierea filmărilor ar fi trebuit
îşi satisfacă stagiul militar obligatoriu, însă salvarea a venit de la
un nou rol – cel al studentului Teo – , în pelicula „Gaudeamus Igitur“,
în regia lui Gheorghe Vitanidis, la Cluj, unde a filmat alături de
Ileana Dunăreanu, Sebastian Papaiani, Șerban Cantacuzino, Dem Rădulescu,
Anna Széles, Irina Gărdescu, Olimpia Arghir şi Constantin Guriță. A
fost momentul în care Ştefan Iordache şi Sebastian Papaiani s-au
împrietenit atât de tare, încât şi-au „însemnat” cu furculiţa
încheietura mâinii stângi, devenind „fraţi de cruce”.

După
absolvirea facultăţii, a fost repartizat la Teatrul din Reşiţa, apoi a
trecut, pentru perioade scurte, pe la teatrele din Timișoara și
Constanța, unde a jucat, în 1964, doar în „Vedeta Blondă” din „N-avem
centru înaintaș”, în regia lui Jean Stopler, pentru a cunoaşte perioada
de glorie la Teatrul Nottara din Bucureşti, unde a jucat până în anul
1977.

Pe această scenă, Ştefan Iordache a
impresionat în roluri memorabile precum „Hamlet”, în regia lui Dinu
Cernescu, „Crimă și pedeapsă”, în regia Sandei Manu, sau „O noapte
furtunoasă”, montată de George Rafael.

Din 1977, a jucat pe scena Teatrului Mic,
până în anul 1990, unde a jucat magnific în „Maestrul și Margareta”,
regia Cătălina Buzoianu, „Emigranții”, de Mrozek, regia Mircea Daneliuc,
în „Amurgul burghez”, de Romulus Guga, regia Dan Pița, în spectacolul
„Lolita”, adaptare scenică după Nabokov de Mihaela Tonitza Iordache,
regia Cătălina Buzoianu şi, alături de Mitică Popescu și Dana
Dembinschi, a realizat un rol tulburător în „Alex și Morris”, în regia
lui Gelu Colceag.

După 1990, a jucat pe scena Teatrului
Național din Craiova, unde s-a remarcat în mai multe roluri care au
marcat, în fapt, începutul ascensiunii internaţionale a teatrului
craiovean.

Ştefan Iordache a colaborat la realizarea
mai multor piese şi la Teatrul Naţional din Bucureşti, printre rolurile
sale remarcabile aflându-se cele din „Richard al III-lea” și „Titus
Andronicus”, de Shakespeare, ambele în regia lui Silviu Purcărete, sau
„O scrisoare pierdută” după Caragiale, regia Alexandru Tocilescu,
„Barrymore”, de W. Luce, regia Gelu Colceag

Ştefan
Iordache a abordat cu același succes și musicalul, jucând în „Au fost
odată două orfeline”, ”Adio, femei!” (alături de Angela Similea) și
„Bună seara, domnule Wilde!”.

Ultimul său rol în teatru a fost Prințul
Potemkin, în „Ecaterina cea Mare” de G.B. Shaw (2008, regia Cornel
Todea), interpretat pe scena Teatrului Național din București.

Cariera sa cinematografică, derulată pe
parcursul unei jumătăţi de secol a fost cel puţin la fel de
impresionantă. Ştefan Iordache a făcut roluri memorabile în „Ediţie
specială“, în regia lui Mircea Daneliuc, prducţie 1980, în care a jucat
alături de Mircea Albulescu, apoi în „De ce trag clopotele, Mitică?“,
realizat de Lucian Pintilie, în 1981, în care a jucat alături de Mariana
Mihuț, Petrică Gheorghiu şi Victor Rebengiuc, sau în „Glissando“
(personajul Ion Teodorescu), lansat în 1985, peliculă ce a făcut furori
în epocă, în regia aceluiaşi Mircea Daneliuc, în care a jucat alături de
Tora Vasilescu, Ioan Fiscuteanu, Constantin Dinulescu sau Camelia
Zorlescu.

De asemenea, el a fost admirat în „Hotel
de lux“, „Concurs“, sau „Noiembrie, ultimul bal“, în regia lui Dan Piţa,
film lansat în 1989, al cărui titlu a fost considerat o prevestire a
căderii comunismului.

Ştefan
Iordache a fost profesorul universitar Victor Petrini, în „Cel mai
iubit dintre pământeni” (1993), în regia lui Şerban Marinescu, un film
excepţional cu o distribuţie pe măsură: Dorel Vişan – Duiosul,
comandantul lagărului, Gheorghe Dinică – anchetator de Securitate, Maia
Morgenstern – Matilda, soţia lui Petrini, Victor Rebengiuc – şef de
cadre, Tora Vasilescu – bibliotecara Nineta, Emil Hossu – Iustin
Comănescu, Mircea Albulescu – deţinutul-gardian „Grecul” şi George
Constantin.

În 2007 a jucat în ultimul său rol în
film, în producţia „Ticăloşii”, unde l-a interpretat consilierul
prezidenţial Didi Sfiosu, fost revoluţionar.

Aşa cum aminteam, Ştefan Iordache a avut o
lungă şi remarcabilă colaborare cu Teatrul Naţional Radiofonic, pe
parcursul căreia a înregistrat peste 60 de piese, în marea lor
majoritate, roluri principale. A lucrat cu Paul Stratilat în „Pavilionul
cu umbre” (1972) de Gib Mihăescu, dar și cu Titel Constantinescu în
„Interlocutorul” (1979) de Octavian Paler, și cu Leonard Popovici în
„După-amiaza unui autor” (1986) de E. Hemingway. Sub bagheta Elenei
Negreanu a fost Jean din „Neînțelegerea” (1981) de Albert Camus și Franz
din „Sechestrații din Altona” (1985) de Jean-Paul Sartre.

Regretatul Cristian Munteanu l-a
distribuit în multe piese, printre care: „Avram Iancu” (1982) de Lucian
Blaga, „Cezara” (1983) după Mihai Eminescu, „Adela” după Garabet
Ibrăileanu, dar și în „Othello”, în rolul Iago. Unul dintre rolurile
mari a fost, tot la Teatrul Radiofonic, Faust din piesa cu același nume
de Goethe.

Regizorul Dan Puican l-a îndrăgit de la
începuturi, distribuindu-l în rolul principal din „Amfitrion” (1976) de
Plaut, apoi în „Bel-Ami” (1981) de Maupassant, iar în 1984, Ștefan
Iordache era Astrov din „Unchiul Vanea”, de Cehov.

Ștefan Iordache și Gheorghe Cozorici la Teatrul Radiofonic. Sursa: http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro

Ultima întâlnire cu studiourile teatrului
radiofonic a fost cea din anul 2003, când a jucat rolul lui Costache
Caragiale în piesa „O repetiție moldovenească” de Costache Caragiale.

Ștefan Iordache a fost și un foarte
sensibil interpret de muzică ușoară. În anul 1994 Ștefan Iordache
participa, împreună cu Sanda Ladoși, la Festivalul național de muzică
ușoară de la Mamaia – secțiunea „Șlagăre” cu cântecul „Și între noi mai e
un pas” compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, câștigând locul
II.

În
anul 1995 Ștefan Iordache participa, din nou, împreună cu Sanda Ladoși,
la Festivalul de Muzică Ușoară „Mamaia” – secțiunea „Șlagăre” cu
cântecul „Eu vreau să-ți spun că te ador”, compozitor Dan Iagnov,
textier Eugen Rotaru, câștigând locul III.

În anul 1995, apare la Casa de Discuri
Roton, CD-ul „… între noi mai e un pas” în care toate melodiile sunt
compuse de Dan Iagnov, pe versurile Andreei Andrei, interpreți fiind
Sanda Ladoși şi Ștefan Iordache.

În anul 2003, marele actor a înregistrat
alături de bunii săi prieteni, Gheorghe Dinică și Nelu Ploieșteanu,
albumul „Cântece de petrecere”, iar în anul 2006 apare CD-ul „Best of
Dan Iagnov” în care o serie de cântece sunt interpretate de Ștefan
Iordache fie în cuplu fie solo: „Eu vreau să-ți spun că te ador
(compozitor Dan Iagnov, textier Eugen Rotaru, interpreți Ștefan
Iordache-Sanda Ladoși), „În noi visează un copil” (compozitor Dan
Iagnov, textieră Andreea Andrei, interpreți Ștefan Iordache – Sanda
Ladoși), „Cântec de Crăciun” (compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea
Andrei, interpreți Ștefan Iordache – Elena Cârstea), „Sunt doar un poet”
(compozitor Dan Iagnov, textier Eugen Rotaru, interpret Ștefan
Iordache), „Între noi mai e un pas” (compozitor Dan Iagnov, textieră
Andreea Andrei, interpreți Ștefan Iordache – Sanda Ladoși).

Un an mai târziu, Ștefan Iordache
înregistrează un disc de autor intitulat „Magazinul meu de vise”, toate
melodiile fiind compuse de Dan Iagnov pe versuri de Andreea Andrei: „Nu
știam că te iubesc atât de mult” – dedicat special de Ștefan Iordache
soției sale Mihaela Tonitza – „Mai mult decât oricând”, „Ah femeia!”,
„Trecătorul”, „Viața noastră este un tangou”, „Ți-am dăruit o floare”,
„Nu te întreb” și „Magazinul meu de vise”. Trei dintre cântece sunt
interpretate în duet cu Monica Anghel: „Mai mult decât oricând”, „Viața
noastră este un tangou” și „Nu te întreb”.

Gardianul, 3 februarie 2004

În anul 2008, Jurnalul Național a
editat o ediție specială „Ștefan Iordache. Muzică de colecție”, cu un CD
care conține poezii și melodii interpretate de Ștefan Iordache. Printre
acestea sunt și cinci melodii compuse de Dan Iagnov, textieră Andreea
Andrei și anume: „Nu știam că te iubesc atât de mult”, „Ah femeia!”,
„Trecătorul”, „Ți-am dăruit o floare” și „Magazinul meu de vise”.

În anul 2004, a fost lansată cartea-album
„Regele scamator. Ștefan Iordache”‘, scrisă de criticul de teatru
Ludmila Patlanjoglu și ilustrată de Sorin Ilfoveanu, o mărturisire a
actorului făcută cu dragoste despre viață, despre oameni, despre teatru
și, în același timp, un spațiu plin de confesiuni și întâmplări inedite.

Printre premiile pe care Ştefan Iordache
le-a obţinut, se numără Premiul Festivalului de film de la Karlovy Vary
– în 1964, pentru „Străinul”, Premiul ACIN pentru rolul său din filmul
„Ediţie specială”, regizat de Mircea Daneliuc – în 1978, „Premiului
Criticii pentru cel mai bun spectacol străin“ la Festivalul de Teatru al
Americilor de la Montréal, Premiul ACIN, pentru rolul din filmul
„Glissando”, regizat de Mircea Daneliuc, în 1984, Premiul ACIN, pentru
rolul său din filmul „Noiembrie, ultimul bal”, regizat de Dan Piţa – în
1989, „Leul de Argint” la Veneţia pentru rolul din „Hotel de lux”, în
1994, Premiul Festivalului de teatru „Salvo Randone, Sciacca, Italia –
în 1998, Premiul UNITER pentru cel mai bun actor, pentru rolul titular
din „Barrymore”, în regia lui Gelu Colceag – în 2001, Premiul Academiei
Române pentru întreaga activitate – în 2003 – şi Premiul de Excelenţă în
cinematografia românească la cea de-a V-a ediţie a Festivalului
Internaţional de Film Transilvania – în 2006.

A fost căsătorit timp de 40 de ani cu
nepoata pictorului Nicolae Tonitza, Mihaela Tonitza-Iordache, teatrolog
și profesor universitar – care ne-a părăsit în 2010 – şi nu a avut
copii.

Ștefan Iordache, „cel mai iubit dintre
pământeni”, a trecut la cele veşnice, la 14 septembrie 2008, într-un
spital din Viena, în urma unei boli incurabile. A fost înmormântat cu
onoruri militare în comuna Gruiu, lângă locul în care actorul a trăit în
ultimii ani de viaţă.

În aprilie 2009, președintele UNITER, Ion
Caramitru, i-a acordat post-mortem, un premiu special, în cadrul celei
de-a XVII-a ediții a Galei Premiilor UNITER.

De asemenea, începând cu acelaşi an,
2009, în memoria marelui artist, în cadrul Galei Tânărului Actor — HOP,
Premiul pentru cel mai bun actor, la secțiunea individual, se numește
Premiul „Ștefan Iordache”.

Începând cu anul 2010, la Caracal, are
loc, în fiecare an, Festivalul de Teatru “Ştefan Iordache”, cea mai
importantă manifestare culturală de peste an din acest oraş.

În anul 2011, când actorul ar fi
împlinit, la 3 februarie, 70 de ani, Șerban Marinescu, regizorul care
l-a distribuit pe Ștefan Iordache în multe dintre filmele sale, i-a
dedicat artistului documentarul „Autoportret”. Filmul care cuprinde o
selecție din peste 80 de interviuri este, în viziunea regizorului Șerban
Marinescu, un „regal” Ștefan Iordache – o față mai puțin știută a
artistului – „un prilej de-a oferi și altora, puțin, din privilegiul pe
care l-am avut, lucrând împreună mai bine de treizeci de ani”, aşa cum
afirma Marinescu.

În aprilie 2012, marelui actor Ştefan
Iordache i-a fost acordată post-mortem o stea pe Aleea Celebrităților
din Piața Timpului din București, dezvelită de sora sa, Ileana Iordache.
De asemenea, i s-a conferit, in memoriam, o stea din aur din partea
unei Case de Bijuterii, dar și Placheta Bucureștiului, toate, în semn de
respect și apreciere pentru activitatea sa excepţională în slujba
culturii naţionale.

În încheiere, câteva versuri care-i
aparţin marelui actor, rezumă perfect drama şi fericirea de a fi actor,
într-un joc continuu de-a viaţa şi de-a moartea:

„Sunt conştient că noi, actorii,

Trebuie să plătim pentru acest joc permanent

De-a viaţa şi de-a moartea.

Este ceva deasupra noastră.

Cred că Dumnezeu este în noi, în oameni.

Deci poate fi şi în mine”…

Rador: Razvan Moceanu