PORTRET: Grigore Vasiliu Birlic – un geniu al satirei, farsei şi comediei

Motto: „Cei trei pereţi între care ne mişcăm sînt din carton vopsit, dar simbolizează adevărul, binele şi frumosul. Iar voi – onorat şi iubit public – consideraţi-vă invitaţi la cel mai nobil banchet: totul s-a făcut pentru voi, prin voi“. – Grigore Vasiliu Birlic

Duminică, 24 ianuarie, se împlinesc 116 ani de la naşterea lui Grigore Vasiliu Birlic, actor de teatru şi film, unul dintre cei mai mari artişti de comedie din ţara noastră, un om cu un talent dincolo de limitele firii, cu o dragoste de teatru inegalabilă. Grigore Vasiliu-Birlic a fost un actor al vremurilor lui – al satirei, farsei şi comediei – şi, în acelaşi timp, al anilor primelor filme cu audienţă de masă şi al remarcabilelor piese ale teatrului radiofonic, care ajungeau în casele tuturor.

Grigore Vasiliu, pe numele avut la naştere, a venit pe lume la 24 ianuarie 1905, la Fălticeni, judeţul Suceava, pe strada Pârâul Târgului, în familia unui mic negustor, care mai avea mai avea doi băieţi şi trei fete.

Încă din copilărie şi-a dorit să devină clovn la circ, însă părinţii săi aveau să-i potolească această dorinţă.

În anul 1924, absolvit Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, în chiar prima promoție a unităţii de învăţământ – fiind comedianul clasei, stârnind des amuzamentul colegilor prin poznele făcute – , apoi s-a înscris la Facultatea de Drept din Cernăuţi.

În perioada studiilor s-a angajat ca figurant la Teatrul Naţional din Cernăuţi, primul astfel de rol fiind cel din „Stane de piatră“ al dramaturgului Hermann Sudermann. Acolo a fost remarcat de directorul Dragoş Protopopescu, care i-a facilitat distribuirea sa în rol titluar, în comedia „Musca spaniolă” de Arnold şi Bach, în regia lui Aurel Maican.

În faţa acestui rol, s-a emoţionat atât de tare la premieră, încât a fost mai caraghios decât plănuise, iar publicul a murit din nou de râs, succesul fiind imens. A obţinut imediat un loc de muncă, fiind angajat ca actor la Teatrul Naţional din Cernăuţi, cu un salariu de 6.000 de lei pe lună.

Au urmat două roluri remarcabile jucate la Cernăuţi – în „Amanetul” de Holberg, regia Victor Ion Popa şi în rolul Agamiţă Dandanache din „O scrisoare pierdută”, de I. L. Caragiale.

A reuşit să intre la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi, după ce fusese respins de nu mai puţin de şapte ori, mai mereu de un defect care, în timp, avea să-i aducă celebritatea, după cum actorul însuşi mărturisea: „eram peltic și scuipam când vorbeam”. La Conservator i-a avut ca profesori pe Petre Sturdza și Gina Sandri, fiind coleg cu Jules Cazaban, viitor actor de teatru şi film, fălticenean şi el, de care avea să îl unească şi o trainică prietenie.

Ulterior admiterii la Conservatorul din Cernăuţi, Grigore Vasiliu s-a transferat la Conservatorul de muzică şi declamaţie din Bucureşti, oraş în care a fost adus de regizorul Aurel Maican, pentru a juca, în anii următori, pe scenele diverselor companii particulare.

S-a remarcat mai ales în roluri pe scena Teatrului Vesel, înfiinţat de regizorul Sică Alexandrescu împreună cu dramaturgul Tudor Muşatescu, în piese regizate de Sică Alexandrescu şi Ion Iancovescu.

El a jucat în „Micul Weber” şi „Otto Elefantul” de Arnold şi Bach, „Arde nevastă-mea” de A. Vercourt şi Jean Bever, „Prostul din baie” de Ernest Fiese şi Karl Fellman, „Aşternutul de mătase” de A. Birabeau şi G. Dolley, „Părintele căţeilor” de Glinger şi Taussig, „Împăratul” de Luigi Bonelli, apoi a interpretat rolul titular din farsa „Birlic” de Arnold şi Bach, adaptată special pentru el de dramaturgul Tudor Muşatescu şi de regizorul Sică Alexandrescu, cu care a înregistrat un succes imens, acesta fiind momentul în carte avea să-şi ia, pe mai departe, numele personajului interpretat.

În 1935, Birlic debuta în film, în comedia „Bing-Bang”, alături de N. Stroe şi Vasile Vasilache – care semnau şi regia – şi Nutzi Pantazi, după doi ani actorul fiind distribuit în pelicula „Doamna de la etajul II”, regia Dezideriu Major.

Însă actorul avea să joace şi piese de teatru dramatic şi s-a manifestat artistic atât pe scena de la Operetă dar şi la Teatrul de Revistă.

Grigore Vasiliu Birlic a fost director și patron al mai multor companii teatrale private, printre care și trupa „Colorado”, însă în anul 1948 a avut loc naţionalizarea teatrelor particulare, iar Grigore Vasiliu Birlic a jucat, de atunci, la Teatrul Naţional din Bucureşti, în roluri precum Coana Eftimiţa în „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”, Crăcănel în „D’ale carnavalului”, Iordache Brânzovenescu în „O scrisoare pierdută”, în „Doctor fără voie” de Moliere, „Mielul turbat” de Aurel Baranga, „Revizorul” de N.V. Gogol, „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, toate în regia lui Sică Alexandrescu, în „Ultima oră” de M. Sebastian. De asemenea, Birlic a jucat în în „Nunta lui Krecinski” de Suhovo-Kobâlin, în „Topaze” a lui Marcel Pagnol şi în „Omul cu mârţoaga” de George Ciprian. Birlic a jucat şi la Teatrul de Comedie din Bucureşti, una dintre piese fiind „Burghezul gentilom” de Moliere (1961). A jucat nu mai puţin de 13 roluri în piese scrise de Caragiale, despre care Birlic spunea: „Ca unul dintre actorii care am interpretat cele mai multe personaje – 13 – din opera marelui nostru dramaturg, îl evoc cu afectuoasă recunoştinţă şi pentru succesele actoriceşti pe care mi le-a prilejuit. Au constituit pentru mine, în cei peste 35 de ani de teatru, o adevărata şcoală a măiestriei actoriceşti, personaje ale maeştrilor dramaturgiei noastre. Şapte roluri în cele patru comedii.”

În cinematografie, Birlic s-a remarcat în filme precum „Viaţa învinge” (1951), regia Dinu Negreanu, Vizita” şi „Lanţul slăbiciunilor” (1952), regia Jean Georgescu, „O scrisoare pierdută” (1953), regia Sică Alexandrescu, Victor Iliu (alături de Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Ion Finteşteanu), „Două lozuri” (1957), regia Aurel Miheles, Gheorghe Naghi, „D-ale carnavalului” (1958), regia Gheorghe Naghi, Aurel Miheles, „Întâlnirea” (1961), regia Aurel Miheles, „Post-restant” (1961), regia Gheorghe Vitanidis, „Paşi spre lună” (1963), regia Ion Popescu-Gopo (alături de Radu Beligan şi Florin Piersic), „Titanic vals” (1964) de Tudor Muşatescu, regia Paul Călinescu, „Serbările galante” (1965), regia Rene Claire sau „Steaua fără nume” (1966), regia Henri Colpi.

A interpretat, de asemenea, numeroase roluri în piese de teatru radiofonic, la Radiodifuziune, câteva dintre acestea fiind „Călătoria domnului Perrichon”, de Eugène Labiche (1953), „Plicul”, de Liviu Rebreanu – în care a jucat alături de Radu Beligan -, o comedie despre corupția funcționarilor publici care a avut premiera în 1923 (1955), „Doctor în filozofie”, alături de Alexandru Giugaru, după comedia „Dr” a scriitorului sârb Branislav Nușici, publicată în 1936 (1956), „Peripețiile soldatului Svejk”, alături de Alexandru Giugaru, după romanul satiric „Peripețiile bravului soldat Švejk” al scriitorului ceh Jaroslav Hašek, publicat în anul 1921 (1959), „Însurătoare sau Căsătoria”, alături de Dem Rădulescu, după comedia scrisă în 1832 de dramaturgul rus Nikolai Vasilievici Gogol, în traducerea și regia lui Sică Alexandrescu (1965), sau „29 de grade la umbră”, după comedia într-un act de Eugène Labiche, reprezentată pentru prima dată la teatrul Palatului Regal din Paris în 1873 (1965).

Grigore Vasiliu Birlic a fost însurat de două ori, prima dată cu actriţa Angela Mateescu, dispărută timpuriu din cauza unei boli necruţătoare. Pierderea primei soţii l-a afectat profund pe marele actor, el afirmând în mai multe rânduri, că mergea des la mormântul acesteia pentru a-i citi ziarul, aşa cum obişnuia să facă în timpul căsniciei.

Cea de-a doa sa soţie a fost tot actriţă, Valeria Nanci, care i-a fost parteneră în filmul ”Titanic Vals” (1964) şi în piesa „Topaze”, de Marcel Pagnol, în regia lui Constantin Dinischiotu, jucată la Naţionalul bucureştean începând cu anul 1968.

Pentru activitatea sa excepţională în teatru şi film, Grigore Vasiliu Birlic a fost recompensat, în 1953, cu titlul de Artist Emerit „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă şi pentru activitate merituoasă”, cu titlul de Artist al Poporului, iar în 1967 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I „pentru activitate îndelungată în teatru şi merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

Birlic a trecut la Domnul la 14 februarie 1970, la Bucureşti, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.

La împlinirea a 100 de ani de la naşterea marelui actor, în anul 2004, familia sa, alături de personalităţi marcante ale vieţii culturale româneşti, au pus bazele Asociaţiei culturale „Grigore Vasiliu Birlic”, al cărei scop este conservarea operei şi memoriei artistului, precum şi promovarea spiritului său în arta teatrală şi cinematografică.

De asemenea, în acelaşi an, Teatrul Naţional din Bucureşti şi Asociaţia Culturală „Grigore Vasiliu Birlic” au organizat simpozionul „Birlic la centenar – un geniu al comediei”, precum şi expoziţia documentară „Birlic pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti”

Radiodifuziunea, prin Editura Casa Radio, a marcat cenenarul naşterii artistului prin lansarea un dublu CD, Banca Naţională a României a pus în circulaţie emisiunea „100 de ani de la naşterea lui Grigore Vasiliu-Birlic”, iar Primăria Fălticeni i-a acordat post-mortem titlul de Cetăţean de Onoare.

În anul 2010, era lansat filmul documentar „Măria Sa, Birlic!”, de Carmen Olaru, realizatoare de televiziune la TVR Iaşi, tot atunci desfăşurându-se şi prima ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru pentru Tineret „Grigore Vasiliu Birlic”, care are loc, anual, în localitatea natală a lui Birlic, Fălticeni.

În anul 2015, Editura Casa Radio lansa CD-ul „Giugaru&Birlic – Cei doi orfelini”, iar în 2016, CD-ul „La microfon… Birlic!”, cuprinzând pagini antologice din Fonoteca de Aur, cu Grigore Vasiliu-Birlic.

Încheiem cu cuvintele actorului şi regizorului Radu Beligan despre Birlic: „Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunţel, insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei feţe ilare se aflau doi ochi de o infinită tristeţe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însăşi esenţa artei lui. El juca precum un echilibrist care merge pe o sârmă, atent să ţină această cumpănă fragilă între tragic şi comic”.

de Razvan Moceanu - RADOR