Marina Davîdova: ”...pe lângă faptul că îmi erau ascultate telefoanele, că primisem amenințări pe mail, pe lângă semnul de pe ușă, fuseseră instalate și camere video exterioare îndreptate spre clădirea în care locuiesc, care filmau tot ce făceam.”

Criticul de teatru Marina Davîdova este autoarea primei petiții anti-război publicate în Rusia, la doar câteva ore de la invadarea Ucrainei. După ce a primit amenințări pentru „activitatea anti-război” a părăsit Rusia, dar a continuat să țină o cronică zilnică a efectelor războiului asupra culturii în revista „Teatrul”, care a publicat încă din 2014, după anexarea Crimeei, un număr special dedicat Ucrainei. 

Acum trei zile, în baza noii legi „anti-fake”, unul dintre colaboratorii revistei „Teatrul”, jurnalistul Andrei Novașov din Kemerovo a fost arestat pentru un share pe facebook, al unor imagini cu orașul Mariupol distrus de bombardamente.

Acum două zile, Uniunea Oamenilor de Teatru din Federația Rusă, sub auspiciile căreia apărea, a interzis temporar apariția revistei „Teatrul” atât în  format tipărit cât și online, fără nicio explicație.

Marina Davîdova este critic de teatru, curator, dramaturg și regizor. Este redactor șef al revistei TEATRUL și director artistic al Festivalului NET de la Moscova. În 2022 a curatoriat Russian Case, programul pentru profesioniștii din străinătate din cadrul Festivalului Masca de Aur, program care între timp a fost anulat. Marina Davîdova a fost director de programe la festivalul Wiener Festwochen de la Viena. În 2017 a semnat în calitate de dramaturg și regizor, primul său spectacol de teatru produs de Berlin in Hebbel am Ufer: „Rusia eternă”. În 2019, a creat la Teatrul Thalia din Hamburg spectacolul „Checkpoint Woodstock”, care a putut fi văzut și în România, la FITS 2019. Iar în 2020 a debutat în Rusia, cu spectacolul „Umilirea lumii”.

Raluca Rădulescu: Marina Davîdova, ești autoarea primei petiții din Rusia împotriva războiului din Ucraina, pe care ai publicat-o chiar pe 24 februarie. Au urmat tot felul de amenințări, apoi ai plecat din Rusia și nu e clar dacă și când sau în ce condiții te vei putea întoarce acasă. Pentru noi, românii, este o situație cunoscută din epoca Ceaușescu, te-aș întreba însă: cum devine un critic de teatru, hai să spunem „periculos” pentru un regim politic precum cel de la Moscova, în anul 2022?

Marina Davîdova: În acest moment în Rusia nu doar că au loc schimbări, ci au loc niște schimbări extrem de abrupte, ce se desfășoară cu o viteză atât de incredibilă, încât îți amintești ce s-a întâmplat ieri, să zicem, așa cum îți amintești în mod obișnuit ceva ce s-a întâmplat în urmă cu zece ani. În momentul în care am scris petiția, în prima zi a războiului, mai exact pe 24 februarie, la ora 14.26 mai exact, consideram că este un apel către oamenii de teatru să o semneze o petiție pentru pace. În acel moment, cu siguranță, nu înțelegeam pe deplin care vor fi urmările acelei acțiuni. Presiunea psihologică și cenzura neoficială erau de la sine înțelese, ca și anumite, să le spunem, represiuni din partea statului. Ele existaseră și înainte și era greu să nu le observi. Și atmosfera devenea an de an tot mai întunecată, dar cu toate astea, schimbările fantastice care au început să se întâmple după 24 februarie, după izbucnirea războiului, nu pot fi nicicum comparate cu probleme pe care le aveam înainte. Este o agravare a situației în istoria țării noastre și într-adevăr nimeni nu a putut nici să și-o imagineze, nici să o prevadă. Și nu mă refer la oameni ca mine, că eu nu sunt totuși decât un om de teatru, dar nici politologi experimentați, și practic nimeni nu a prevăzut o asemenea evoluție a situației. Așa că atunci când am scris petiția, nu-mi imaginam încă urmările.

După 2-3 zile, pe telefon, de la numere total necunoscute, și pe mail, de la adrese la fel de necunonoscute, am început să primesc amenințări, blesteme și alte asemenea. A fost primul semnal de alarmă, dar nu i-am acordat mare atenție, pentru că mi se mai întâmplase și înainte, când am mai făcut asemenea apeluri la libertate. Apoi a apărut pe ușa apartamentului nostru acel semn, litera Z, care în esență este noua svastică, noul semn fascist al Rusiei contemporane. Totul se întâmpla atât de rapid, încât în momentul în care a apărut litera pe ușă, nici eu, nici prietenii mei, nici cunoscuții, nimeni nu înțelegea care e sensul, ce înseamnă acest semn. Nu mai fusese folosit până atunci. Nimeni dintre oamenii obișnuiți nu-l văzuse înainte. A fost practic lansat în prima sau a doua zi de război, dar apoi mi s-a explicat foarte clar că prin acel semn am fost marcată ca trădătoare de țară și că sunt cu adevărat în pericol, adică e periculos să mă întorc acasă, în propriul meu apartament, e periculos și să merg pe stradă și de fapt, nu e clar ce se va întâmpla nici cu mine, nici cu apartamentul în sine. Și normal că în acel moment a apărut ideea de a pleca, dar trebuie să înțelegeți că Rusia se află practic într-o blocadă, pentru că avioanele nu zboară nicăieri în vest, nu mai există zboruri nici în Europa, nici în America. Toate țările și-au închis cerul pentru avioanele noastre și oamenii au început să cumpere disperați toate bilete disponibile, înțelegând care e amenințarea, că se află de acum într-o țară ca o închisoare, așa că au cumpărat bilete de avion oriunde se nimerea. Cunoscuți de-ai mei au zburat în Quatar, Kazahstan, Dubai, foarte mulți au zburat la Erevan, Tbilisi, un prieten a zburat la Sharm El Sheikh și n-a zburat într-o stațiune de vacanță din Egipt pentru voia o vacanță, ci pentru că doar acolo a reușit să cumpere bilete. Sigur că e foarte greu de spus ce se va întâmpla cu toți oamenii ăștia. Sunt situații extrem de diferite. Unii au plecat având niște economii, alții au zburat cu o mie de dolari în buzunar fără să știe absolut deloc ce vor face acolo unde ajung. Pentru foarte mulți a fost o fugă de panică, generată de aceste schimbări în serie care au loc acum.

În cazul meu, evadarea din această nouă realitate a fost grăbită de faptul că devenise absolut periculos să mă aflu în țară. Și cât de periculos era, am înțeles cu adevărat abia în momentul în care am ajuns la graniță și timp de o oră și jumătate am fost interogată de trei reprezentanți ai „serviciilor speciale”, adică FSB, care mi-au pus cele mai ciudate întrebări, de genul: cine finanțează festivalul NET, ce relații am cu străinii, dacă am relații periculoase cu străinii etc. Am avut senzația că nimerisem într-un film din 1947. Și în niciun moment al acelui interogatoriu nu mi-a fost clar dacă mă vor lăsa să plec din țară sau mă vor aresta imediat, pentru că la câteva zile după ce am scris petiția pentru pace, a apărut o nouă lege, care a fost aprobată peste noapte și potrivit căreia, orice persoană care scrie sau numește aceste evenimente de pe teritoriul Ucrainei „război” deja a comis un delict. Nu mai e voie să folosești cuvântul „război”, ci doar sintagma „operațiune specială”. Oricine scrie despre aceste evenimente diferit de sursele oficiale, de presa oficială a Kremlinului sau cine face orice apel la încetarea războiului este autorul unei fapte incrimnate de codul penal și poate fi arestat și condamnat la închisoare.

RR: Și ce se întâmplă cu toți oamenii care au semnat sau scris petiții împotriva războiului și au rămas totuși în Rusia?

MD: A scrie sau a semna petiții sunt lucruri diferite. Pentru semnarea petițiilor nu sunt prevăzute pedepse, pe când pentru scriere sau pentru acțiuni personale împotriva războiului sunt, dar ideea e că legea nu ar trebui să se aplice retroactiv și atunci, la interogatoriu, mă gândeam că nu pot fi acuzată de ceva ce făcusem înainte să fi fost adoptată legea. Asta m-a liniștit parțial, dar pe de altă parte, mi-am dat seama că de fapt, orice raportare la valoarea unei legi, așa cum o cunoaștem noi, devenise de domeniul trecutului. Adică și înainte erau încălcate legi, dar oricum se mai păstrau anumite aparențe, dar acum deja aveam senzația că oricine poate fi luat de pe stradă și arestat pentru simplul fapt că așa vor cei de la putere. A fost o oră și jumătate foarte traumatizantă. Și când am m-au lăsat să plec, Slavă Domnului, lucru de care nu eram convinsă, după ce am trecut granița în Letonia, de fapt mergeam cu mașina spre Lituania, așa s-a întâmplat, am avut pur și simplu noroc să pot pleca cu acea mașină, pentru că deja nu se mai putea zbura nicăieri, iar biletele care se videau pe niște sume incredibile, dispăreau instantaneu. Și chiar așa multe zboruri se anulau, oamenii rămâneau zile sau nopți întregi în aeroporturi. Ei bine, de cum am trecut granița în Letonia, rudele și prietenii au început să-mi trimită link-uri la site-uri pro-Kremlin pe care era postată o filmare cu plecarea mea, se vedea efectiv cum mă urcam în mașina cu numere lituaniene de care îți spuneam, iar filmarea era însoțită de texte de genul: „Trădătoarea de patrie, redactorul șef al Revistei Teatrul fuge din țară.” Și abia atunci am înțeles că pe lângă faptul că îmi erau ascultate telefoanele, că primisem amenințări pe mail, pe lângă semnul de pe ușă, fuseseră instalate și camere video exterioare îndreptate spre clădirea în care locuiesc, care filmau tot ce făceam. E absolut incredibil, pentru că eu nu sunt nici membru al vreunui partid politic, nici activist politic, nici militant activ împotriva regimului de la Kremlin. Consideram că ce fac eu se încadrează în limitele unui discurs obișnuit de intelectual. Adică să spun că nu sunt de acord cu anumite acțiuni ale puterii, să fiu onestă, sinceră, să lupt pentru adevăr… sunt totuși niște gesturi idealiste care nu îi influențează pe politicieni și nu au de-a face acțiunile activiștilor politici, dar care aparțin de secole intelighenției ruse. Și deodată, rezultă că ceea ce eu consideram o activitate total inofensivă pentru putere devenise o crimă. Asta înseamnă că aparatul represiv a ajuns la apogeu. Urmărește practic orice om care are, nu știu, o expresie nepotrivită a feței?! Sigur că acum glumesc cumva, dar nu m-aș mira dacă și asta ar deveni realitate. E aproape amuzant că până de foarte curând oamenii care nu purtau mască în mijloacele de transport în comun sau în spațiile publice, în general, erau pasibili de amendă, iar acum sunt pasibili de amendă cei care poartă mască, deoarece camerele de supraveghere înregistrează figurile celor care participă la orice acțiune împotriva războiului, pichetează vreun loc public cu vreo pancartă și așa mai departe. Și poți fi pur și simplu reținut în metrou, deoarece camerele care înregistrează în permanență permit identificarea facială și dovedesc că ești împotriva așa numitei „operațiuni speciale”, așa că acum oamenii sunt obligați să nu mai poarte mască pentru a fi mai ușor de prins și arestat.

RR: În primele zile ale războiului din Ucraina, tot speram că rușii vor ieși în stradă și vor manifesta împotriva războiului. Au ieșit, dar relativ puțini și am aflat din sondaje că cei împotriva războiului sunt în minoritate în Rusia. Ce ne scapă din mentalitatea rusă, ce nu înțelegem noi privind din afară? De ce sunt rușii de acord cu acest război?

MD: Ce nu simțiți voi privind din afară este, de fapt, uluitoarea propagandă, practic un „brainwashing” care s-a prelungit de-a lungul multor, foarte multor ani, iar acum s-a amplificat extrem de tare, cu ajutorul canalelor de televiziune. Majoritatea covârșitoare a rușilor nu folosesc niciun fel de surse alternative de informare. Iar acum, oricum a devenit practic imposibil, pentru că toate mijloacele de informare în masă mai mult sau mai puțin de opoziție, au fost pur și simplu eliminate. Oamenii văd realitatea așa cum le este ea arătată pe ecranele televizoarelor. Pe canalele televiziunii de stat ruse: Canalul Unu, Canalul Doi, Canalul Trei și așa mai departe. Realitatea care le este prezentată rușilor e următoarea: statele occidentale, și în primul rând țările NATO, visează să distrugă Rusia. În ultimii ani, acțiunilor lor s-au intensificat în acestă direcție, prin intermediul Ucrainei, care se învecinează cu Rusia. Se pregătesc ca în cel mai scurt timp să primească Ucraina în NATO. Pe teritorul Ucrainei au instalat arme atomice cu care amenință Rusia. Acum se mai spune și că pe teritoriul Ucrainei, Statele Unite și celelalte țări NATO au amenajat multe laboratoare pentru a produce arme biologice tot cu scopul de a-i distruge pe ruși și de-aceea a fost necesar ca, preventiv, să fie invadat teritoriul Ucrainei, pentru a se evita viitoarea capturare a țării noastre cu ajutorul acestui cap de pod care este Ucraina.

În plus, voi trebuie să înțelegeți că una e Ucraina de vest, unde oamenii vorbesc ucraineană și alta e partea estică a Ucrainei unde trăiesc extrem de mulți oameni care vorbesc limba rusă, care au, cum spuneai mai devreme, mentalitate rusă, educație rusă. După anexarea Crimeei din 2014, unele dintre regiunile din estul Ucrainei, mulțumită nouă de fapt, adică acțiunilor subversive ale serviciilor speciale ruse, aceste mici regiuni, Donețk și Lugansk, și-au declarat independența. Sigur că în acești opt ani, cum se întâmplă de obicei în zonele separatiste, n-aș spune că a fost un război, ci că au fost nesfârșite mici atacuri reciproce. Sigur că retorica propagandei oficiale de la Kremlin zice că de-a lungul celor opt ani, rușii din aceste regiuni au fost uciși de fasciștii și naziștii ucraineni și noi trebuie, pe de o parte, să facem în așa fel încât să-i eliberăm pe rușii noștri de acești îngrozitori naziști, că există acest mit inventat al naziștilor care trăiesc în Ucraina, iar pe de altă parte, trebuie să facem în așa fel încât Ucraina să nu fie capul de pod pentru distrugerea Rusiei. Aceasta este mitologia în care trăiește rusul simplu și foarte mulți cred sincer în ea.

RR: Acum eu înțeleg că în regiunile cele mai afectate de război, în orașele cele mai bombardate de armata rusă, trăiesc de fapt și mulți ruși sau în orice caz, mulți vorbitori de rusă, oameni cu aceeași mentalitate, aceeași educație și cultură. Deci, practic armata rusă îi bombardează și îi ucide pe cei pe care declară că vrea să-i elibereze?

MD: Ascultă ce se spune pe canalele noastre propagandistice de televiziune. O să afli că cele mai multe victime din rândul populație civile și pașnice se datorează faptului că înșiși ucrainenii își bombardează propriile orașe, pentru a nu-i lăsa pe militarii ruși să-i elibereze. Peste tot în presa rusă se spune că absolut inumanele și sângeroasele forțe armate ucrainene sunt cele care au bombardat  teatrul sau maternitatea din Mariupol. Își bombardează proprii cetățeni fără nicio părere de rău. 

Goebbels zicea cândva că „cu cât mai nebunească și mai neverosimilă e minciuna cu atât mai ușor va fi crezută de oameni”. Acest principiu funcționează perfect acum. Tot ce spun eu acum pare o nebunie absolută în care nu-ți vine să crezi că ar putea crede cineva, dar realitatea e că tocmai în această demență oamenii cred din toată inima, fără să crâcnească. Sigur că sunt și oameni care înțeleg ce se întâmplă de fapt, dar ei sunt în minoritate și ținând cont de incredibilul aparat represiv deținut acum de stat și având în vedere că o foarte mare parte a populației crede în propagandă, acești oameni devin o minoritate absolută, care poate fi foarte ușor exterminată. Și dacă taci, la un moment dat, tot poți fi anihilat.

Și cu siguranță, orice încercare de a ieși în stradă este extrem de riscantă și eu, nu pot decât să zic jos pălăria și să-mi plec capul în fața celor care, până în ziua de azi, încearcă să iasă în stradă, să picheteze diverse piețe, chiar și Piața Roșie de lângă Kremlin, dar sunt instantaneu prinși, efectiv instantaneu. Omul ajunge în Piață, stă maxim două minute și gata, asta a fost, e deja la închisoare. Practic, pentru acele două minute el își sacrifică și cariera, și sănătatea, că nu se știe ce va păți la închisoare. Deocamdată, cel mai probabil, nu-și sacrifică viața în mod concret, dar de fapt, la limită, își sacrifică și viața. Și oamenii ăștia sunt conștienți că nu pot schimba situația, că e o picătură într-un ocean ce fac ei, dar continuă să facă. Și toate astea, mie îmi amintesc de anul 1968, când armata rusă a intrat în Cehoslovacia, în Praga. Atunci în Piața Roșie au ieșit șapte oameni. Șapte oameni care au protestat împotriva invaziei. Au protestat, din câte îmi amintesc, un minut și jumătate, au fost imediat arestați, bătuți, au rămas cu un dosar care i-a urmărit toată viața, unii dintre ei au fost internați într-un ospiciu sovietic, care era mai rău decât închisoarea, pentru că acolo le erau injectate substanțe care îi transformau din oameni în legume. Acum nu mai ies să protesteze doar șapte oameni, ci incomparabil mai mulți, dar orice încercare de împotrivire la ceea ce se întâmplă, a devenit efectiv un act eroic în contextul acesta.

Eu încerc să le explic tuturor că Rusia nu numai că a declarat… nu, de fapt nu a declarat război, că o numește „operațiune specială”, deci, Rusia nu doar că a încălcat granițele unei țări vecine și se luptă cu aceasta, ci practic, Rusia și-a declarat război sie însăși. Ea a declarat război acelei părți a societății ruse care nu este de acord cu politica oficială și cum era de așteptat, sunt victime de ambele părți. Sunt victime în Ucraina, dar sunt victime și în Rusia. Mie îmi e o milă nesfârșită și de unii, și de ceilalți. Mda… din păcate, se pare că și eu sunt una dintre… bine, n-am să folosesc cuvântul „victimă”, dar da… sunt unul dintre oamenii afectați.

 

RR: Revin la experiența noastră cu Ceaușescu, în ultimii ani se pare că i se spunea că totul e perfect și el credea că așa e, se mai poate întâmpla asta în secolul XXI, când toată informația e practic la un click distanță?

MD: Chiar și omul simplu primește puțină informație în Rusia, iar președintele… sigur nu avem o confirmare oficială, dar cam toată lumea spune că omul nu folosește internetul. El primește informații de la referenți, de la secretari, pe hârtie… și după toate aparențele, ei îi dau acea informație pe care știu că vrea să o vadă, să o audă. Există acest fenomen psihologic foarte interesant: toți oamenii inteligenți, curajoși și onești care cândva au existat probabil în cercul său, s-au îndepărtați, pentru că atunci când un om rămâne la putere atât de mult timp, începe, în mod inconștient, să se teamă de toți oamenii creativi, inteligenți, cinstiți și se înconjoară de oameni tot mai mărunți și neînsemnați, care încep la rândul lor să se teamă pentru poziția lor și încep să-i arate stăpânului ceea ce îi place să vadă și să audă. Și după toate aparențele, ideea acestei „operațiuni speciale” este cultivată de multă vreme, doar că noi nu am înțeles. N-a înțeles nici Occidentul. N-a înțeles nici Orientul. Dar niște chestiuni tehnice subsidiare, precum starea de spirit din interiorul Ucrainei, în momentul invaziei, sau cum sunt organizate forțele armate ucrainene, adică toată informația culeasă de serviciile secrete, care trebuia să ajungă la președinte, se pare că n-a ajuns foarte corect, deoarece se pare că și Putin, și conducerea la cel mai înalt nivel, toți erau convinși că atunci când soldații ruși vor intra în Ucraina, cea mai mare parte a populației îi va întâmpina cu flori, cu pâine și sare. Ei credeau că ucrainenii chiar i-ar fi așteptat pe rușii care urma să îi elibereze de acei naziști mitici, despre care vorbeam mai devreme, și se pare că au fost foarte uimiți că Ucraina opune rezistență cu atâta convingere și eroism. Trebuie să înțelegem că în această realitate mitică în care au plasat cea mai mare parte a oamenilor simpli, trăiește și o parte deloc de neglijat a conducerii noastre.

Conducerea țării noastre nu trăiește în realitate, ci în niște mituri pe care ea însăși le-a inventat cândva, iar acum aceste mituri nu-i mai permit să vadă situația reală. E uluitor, știu! Și mai cred că ceea ce se întâmplă acum va fi un formidabil material de lucru pentru viitorii istorici, scenariști, psihologi și chiar cei de azi. Au fost multe lucruri care au concis, sunt probleme care se generează unele pe altele, dar oricum ar fi, e imposibil de înțeles ce se întâmplă în politica externă a Rusiei, fără a-i înțelege politica internă. 

 

RR: Și dacă toate astea au fost pregătite în timp, și noi din exterior nu le-am înțeles, cum de nu le-ați înțeles nici voi din interior. Nu au fost niciun fel de semne a ceea ce se pregătea?

MD: Semne au fost, dar oricum e foarte complicat să înțelegi și să-ți imaginezi anumite lucruri. Până pe 24 februarie, viața la Moscova, deși mulți activiști politici erau deja în închisori și deși exista deja o oarecare cenzură, ei bine, cu toate astea, până pe 24 februarie, Moscova era un oraș mai mult decât european în anumite sensuri. Era o capitală culturală în care se organizau expoziții incredibile împreună cu parteneri occidentali, premiere fabuloase, de care erau interesată majoritatea criticilor de teatru, curatorilor, producătorilor și directorilor de festivaluri din toată lumea. Eu însămi am curatoriat programul numit Russian Case, în cadrul Festivalului Masca de Aur și am văzut ce interes uriaș reprezenta teatrul rus pentru străini. Aveam la Moscova festivaluri absolut fantastice, și de muzică, și de teatru, și de film. Și eu făceam unul, dar cum spuneam, era unul dintr-o mulțime de festivaluri extraordinare. Aveam restaurante cu stele Michelin, defilări de modă, internet în metrou, oamenii visau și așteptau să se termine pandemia și să meargă din nou în străinătate și tot așa. Și cine s-ar fi gândit că toate astea pot dispărea în două-trei zile? Dar iată că se poate. În doar câteva zile, o țară foarte deschisă și extrem de avansată din punct de vedere cultural, a ajuns, din punct de vedere al izolării, la nivelul Iranului și se îndreaptă cu rapiditate spre nivelul Coreei de Nord. Și când te uiți la teritoriul uriaș pe care se întinde Rusia și te gândești cât de importantă era în contextul cultural, științific și educațional mondial, că totuși toate aceste domenii erau foarte dezvoltate la noi, nu poți decât să te iei cu mâinile de cap.

Ca să revin la întrebare: au existat niște semne și acum, retrospectiv, începem și noi să înțelegem că da, așa era… de exemplu, s-a introdus brusc, alături de Visa, Matercard, Maestro etc. un sistem bancar propriu și toți pensionarii, și toți cei angajați la stat, au primit obligatoriu noul card. Ironia e că acest card se numește MIR, cuvânt care în limba rusă are două sensuri: LUME și PACE. Toți s-a mirat cumva și nimeni n-a înțeles de ce, pentru ce ne trebuie, dar pe de altă parte, toți au zis: „Bine, fie, mai avem încă un card.” Abia acum am înțeles, că cel mai probabil se pregăteau pentru momentul în care țara va fi închisă și izolată de lume și de-asta era nevoie de propriul sistem bancar închis. Foarte mult timp s-a lucrat la așa numitul „runet” – un internet numai pentru Rusia. Acum internetul nu e încă închis, deși au fost interzise foarte multe: Facebook și Instagram au fost declarate „organizații extremiste” și interzise, se pregătesc să blocheze YouTube, vor să blocheze chiar și Wikipedia, pentru că are un articol despre „Războiul Rusia-Ucraina”, iar la noi, în Rusia, e interzis să numești războiul război. Așa că vor să blocheze și Wikipedia.

Dar cea mai neagră prognoză zice că, la limită, Rusia va fi tăiată de tot de la rețeaua mondială de internet și nu va mai folosi decât acest „runet” intern și da, se pare că exact pentru asta se pregăteau. Vă mai povestesc ceva ce întotdeauna îi face pe oameni să încremenească de groază. Anul trecut prin noiembrie, a apărut informația că s-a elaborat o nouă lege pentru înmormântarea în gropi comune, în cimitire. A fost o informație tare ciudată și la început nici n-am înțeles despre ce e vorba, mulți au presupus că e legat de pandemia de coronavirus și că probabil se prevede că vor muri foarte mulți oameni, dar oricum era ciudată ideea de morminte la comun. Dar acum, când se întâmplă tot ce se întâmplă, când ne uităm în urmă, începem să înțelegem că și asta era tot o pregătire pentru război. Au fost mult semne din astea, dar nimeni nu le-a luat în calcul, tuturor ni se părea imposibil ca în secolul XXI să înceapă un război, ba chiar unul cu Ucraina, care e atât de înrudită cu Rusia, practic unul din doi ruși are rude în Ucraina, mai ales în partea de est a Ucrainei: la Odesa, la Harkov, dar și în Donețk, Lugansk… sunt niște legături personale extraordinare. Toți ziceam: „Și ce, o să invadăm Ucraina?” Nu, așa ceva nu ne puteam imagina nici în cel mai îngrozitor coșmar. Hai să vă mai spun ceva. Acum sunt la Sofia unde am venit de la Vilnius și am zburat cu escală la Varșovia, unde am fost uimită să constat că în aeroport toți oamenii vorbeau rusă. Am început să mă gândesc care ar putea fi explicația, că totuși rușii nu pot zbura nicăieri, că nu sunt zboruri din Rusia și de ce brusc au venit atâția ruși la Varșovia? Și abia pe urmă mi-am dat seama că nu erau ruși din Rusia, ci oameni din Ucraina. Erau refugiați. Erau refugiați ucraineni. Iar acești refugiați ucraineni vorbesc rusă, pentru că în estul Ucrainei se vorbește mult rusă și sunt mulți ruși. Deci, rușii bombardează ruși. Rușii bombardează, distrug și obligă să stea în adăposturi antiaeriene și subsoluri alți ruși. Ceva mai absurd de atât, îți spun sincer că eu n-am auzit în viața mea. Așa ceva cred că nici istoria n-a mai cunoscut.

RR: Ce părere ai despre acest curent „cancel culture” îndreptat acum, mai mult sau mai puțin nuanțat, împotriva culturii ruse?

MD: E mai mult decât absurdă o cruciadă împotriva culturii și limbii ruse. În primul rând, așa cum am mai spus, oamenii pe care în Europa, voi îi primiți ca refugiați, în mare parte sunt ruși sau vorbitori nativi de rusă, educați în spiritul culturii ruse. Ăsta e paradoxul șocant. Așa că interzicerea, nu știu, unui concert Ceaikovski, sigur că și eu exagerez acum, că de așa ceva n-am auzit, dar oricum, încercarea de a da naștere unei mișcări „cancel culture” împotriva culturii ruse, va fi o lovitură atât pentru cultura rusă în sine cât și pentru oamenii care au fugit din Ucraina. Asta pe de o parte. Sigur că pe de altă parte putem vorbi despre anumiți reprezentanți ai culturii ruse.

Pentru mine oamenii  de cultură care susțin războiul, sunt cei care chiar ar trebui să se supună acestui „cancel culture” pentru că eu consider că în momentul în care un om susține războiul încetează să mai fie om de cultură. Automat. Pur și simplu automat, indiferent cât de bine câtă la pian sau oricât de bun dirijor ar fi, în clipa în care spune „Eu sunt de acord cu războiul”, el se auto-exclude pur și simplu din spațiul cultural. Și cred că aici e nevoie de o abordare foarte fină, foarte diferențiată, și cred că se știe că foarte mulți oameni de cultură care au rămas în Rusia, nu susțin războiul. Sunt foarte mulți oameni în sfera culturală care nu sunt de acord cu ce se întâmplă. Și includerea lor pe niște liste de sancțiuni, înseamnă, de fapt, distrugerea în interiorul țării, tocmai a acelor oameni care pot, într-un fel oarecare, să se opună acestei amorțiri a conștiinței și care, după cât se pare, vor deveni în interiorul culturii ruse niște platforme, niște puncte strategice, de la care vom putea începe apoi renașterea țării. La ce ar folosi deci, să fie distruse acum aceste puncte strategice? Cred că e nevoie de o abordare foarte fină, foarte precisă și trebuie dusă o politică foarte flexibilă. Dar să punem totul la grămadă într-o abordare de timpul „anulăm orice înseamnă cultură rusă”, după părerea mea e sinucigaș pentru Europa însăși.

RR: Am întrebat mulți oameni de teatru din toată lumea, în cele mai diverse contexte, despre rolul și funcția teatrului în societatea contemporană, dar e prima dată când pun această întrebare în contextul unui război. Oare mai poate face azi teatrul vreo diferență? Ce va fi mai departe cu teatrul rus?

MD: Mă uit cu mare tristețe la soarta teatrului rus care a cunoscut o neobișnuită înflorire în ultimii ani, pentru că dintre toate artele, probabil că teatrul se află în cea mai vulnerabilă poziție. Sunt 100% convinsă, de exemplu, că poezia rusă va supraviețui, pentru că poetul poate trăi oriunde și poate scrie versuri. Și în general, literatura rusă va supraviețui acestor vremuri îngrozitoare. Dar teatrul nu e doar o artă. Teatrul e un fel de instituție socială și el nu se poate dezvolta în primul rând, în condițiile unei cenzuri monstruoase, că practic la noi acum e instaurată o cenzură de război, iar în al doilea rând, nu se poate dezvolta într-o izolare absolută. Iar acum noi suntem izolați de lumea culturală a planetei. Iar eu am văzut cu ce succes s-a petrecut, mai ales în ultimii ani, integrarea teatrului rus în cel mondial și cât de interesante au fost colaborările noastre cu occidentul, iar acum, acest recul se produce cu o viteză fantastică și în contextul izolării și cenzurii, teatrul se va provincializa îngrozitor și va deveni efectiv imposibil să mai aibă vreo influență. Deși, dacă stau să mă gândesc mai bine, poate că va putea avea un efect asupra minților oamenilor, dacă va reveni la ceea ce în epoca sovietică numeam „limba lui Esop” sau „limba fabulelor lui Esop”, era epoca în care oamenii spuneau ceva, dar se refereau la cu totul altceva și toată lumea înțelegea exact despre ce este vorba. Dar, sigur că având toate aceste mijloace de comunicare pe care le avem azi, internetul și așa mai departe, teatrul obișnuit nu mai poate fi așa de eficient ca mijloc de propagandă. Iar pentru reformarea minților oamenilor e nevoie de mijloace mult mai puternice. Dar, din punct de vedere artistic, teatrul rus va fi din ce în ce mai provincial. Eu nu văd altă variantă în acest moment pentru evoluția teatrului în Rusia și întrebarea e cât de mult va dura situația asta, pentru că dacă va dura foarte mult, drumul de întoarcere va fi foarte chinuitor și nu știu dacă vom reuși să-l mai parcurgem.

RR: Nu pot să nu te întreb… acum te simți în siguranță?

MD: În clipa asta, gândindu-mă la interviul pe care îl facem acum, nu știu cum ar putea să mă pună asta în pericol, dar îmi e clar că în totală siguranță, probabil că nu mă voi mai simți niciodată, însă evident că tot e mai ușor pentru un om care se află de această parte a granițelor Federației Ruse, decât pentru unul care a rămas în țară.

RR: Și încă o întrebare personală, pentru că vorbeai mai devreme despre tot ce vor scrie istoricii, psihologii, scenariștii despre evenimentele pe care le trăim noi azi, ai în plan să faci un spectacol despre toate astea, despre experiența ta din ultimele săptămâni?

MD: Miercuri ar trebui să merg în Germania, unde sper să semnez un contract cu Teatrul Residenz din München. Am niște idei despre ce proiect poate fi făcut chiar acum, despre evenimentele din ultima vreme. Încă mă gândesc la toate astea, dar da, deja am câteva idei.

RR: Marina Davîdova, în tot acest context al războiului despre care am vorbit, mai e loc pentru o speranță cât de mică?

MD: Speranță există, cu siguranță, întotdeauna. Deși, repet: procesul revenirii din lumea miturilor la realitate va fi unul foarte dureros. Oamenii renunță foarte greu la mituri. Ei au trăit în această lume inventată. E foarte greu să deschidă ușa spre lumea reală, și să înțeleagă ce s-a întâmplat de fapt, ce au făcut, să se simtă vinovați. Eu sper foarte tare că acest proces va avea loc cândva, dar mă gândesc cu groază cât de dureros va fi și mă mai gândesc și că va trebui implementat atât de inteligent, încât după alți treizeci de ani să nu se întoarcă într-o nouă formă, o asemenea mitologizare și fascizare a societății.

Toate ideile de extremă dreapta, de factură fascistă, se bazează întotdeauna pe anumite complexe naționale care s-au format cu mulți ani în urmă. De exemplu, în Germania, nazismul a apărut pe baza complexelor apărute după înfrângerea din Primul Război Mondial. Și după câteva zeci de ani, toate complexele astea s-au manifestat în nazismul german. Pentru Rusia, un asemenea punct dureros a fost destrămarea URSS de la începutul anilor 1990, adică distrugerea a ceea ce se putea numi imperiu, și asta e un soi de revanșă. E mereu una și aceeași schemă. În momentul în care Rusia sper eu că va începe să se trezească din această realitate mitologică și să se întoarcă la realitate așa cum e ea, va trebui procedat astfel încât să nu se simtă umilită la nesfârșit. E ceva foarte complicat și nu-mi dau seama cum se poate face asta, dar știu că atunci când în sânul unui popor apar complexe, chiar dacă nu imediat, chiar dacă după câteva zeci de ani, ele vor izbucni într-un astfel de revanșism. Eu sunt convinsă că de orice s-a făcut vinovată Germania în cel de-al Doilea Război Mondial, parte din vina pentru ce s-a întâmplat în Germania, o poartă și cei care au semnat Tratatul de la Versailles. De asta spun că nu e doar ceva ce trebuie să facă exclusiv Rusia pentru a reveni la o stare normală, ci este ceva în care trebuie să se implice și restul lumii. Tot ce se întâmplă acum, ar trebui să ne facă pe noi toți să reanalizăm principiile politicii globale, nu doar în raport cu Rusia. S-au făcut multe greșeli din toate părțile, care cu siguranță nu justifică ce face acum Rusia, dar ar trebui să ne facă să ne gândim serios la cum vom construi noi realitatea politică a viitorului.

Raluca Rădulescu a realizat un interviu în exclusivitate cu Marina Davîdova, la Sofia, unde se află pentru moment.

https://www.mixcloud.com/raluca-rescu/scena-si-ecranul-by-radio-romania-cultural-21032022/