Luc Dardenne: ”Tinerii și copiii migranți care ajung în Europa se confruntă aici cu o singurătate teribilă cu care nu se poate trăi”

Filmele Fraților Jean-Pierre și Luc Dardenne sunt infuzate de social. Marginali, migranți, copii sunt puși în situații fără ieșire, în care aparatul administrativ nu le deschide nicio portiță, iar adulții din jur uneori nu fac decât să profite de pe urma lor, cum se întâmplă în L’enfant, Copilul, din 2005, care le-a adus al doilea Palme d’or din carieră, după Rosetta din 1999. De altfel, această relație, copil-adult, este cea pe care Frații Dardenne își construiesc aproape fiecare film.

Tori et Lokita, cel mai recent film al lor, care le-a adus anul acesta la Cannes un premiu special al ediției 75, este probabil și cel mai explicit politic: de data aceasta nu mai avem un copil față în față cu un adult abuziv sau iresponsabil, ci doi copii care sunt puși în fața unui sistem administrativ care le închide ușile în față. Totodată, filmul, care a fost proiectat în prezența lui Luc Dardenne în Les Films de Cannes à Bucarest, este primul film care are ca personaje principale doi copii migranți, pentru că, potrivit lui Luc Dardenne, își doreau să facă un film despre acest val al migrației copiilor: de regulă, copiii veneau ultimii, după ce părinții lor reușeau să își facă o situație în Occident. Dar în ultimii ani, foarte mulți copii minori ajung într-un sistem administrativ care nu are resorturile necesare pentru a-i primi. Atunci când nu îi întoarce în țara de origine, acești copii se pierd pur și simplu, dispăruți în rețele de prostituție, mafie sau sărăcie extremă.

Luc Dardenne a vorbit cu Elena Vlădăreanu pentru Scena și ecranul despre cel mai recent film pe care îl semnează împreună cu fratele său, Jean-Pierre, Tori et Lokita, care va fi distribuit de Independența Film în ianuarie 2023.

Ați început cu două filme istorice despre al doilea război mondial, printre care un film documentar. Cum ați făcut trecerea spre ficțiune?

Al doilea film, cel de ficțiune, nu e tocmai despre război. Este povestea unei familii de evrei care se reîntâlnește într-un loc, aș spune între cer și pământ, cu ocazia morții ultimului supraviețuitor al familiei care plecase în Statele Unite. Când acesta se află pe patul de moarte, își revede întreaga familie și este un pretext de reîntâlnire pentru toată lumea:  o parte a familiei dispăruse cu mult timp în urmă în lagărele de exterminare, o altă parte a plecase în Anglia, iar el venise la New York cu fratele său. Asta era o piesă de teatru. Dacă vreți, am plecat de la documentar și am ajuns la ficțiune adaptând pentru cinema o piesă de teatru. Deci înainte de a ne spune propriile povești am avut această etapă intermediară. Apoi am lucrat cu un scenarist, pentru Je pense à vous, apoi am început să scriem chiar noi, o dată cu La Promesse. Acum, de ce am trecut la ficțiune? Cred că deja de la documentarul nostru ne plăcea ficțiunea, când dădeam indicații pe platou ca la un film de ficțiune. Până când ne-am dat seama că de fapt ne place să mișcăm oamenii așa cum ne doream să se miște. Cred că atunci ne-am spus Eh, vom vedea ce vom face pentru că atât eu, cât și fratele meu iubim actorii și să lucrăm cu ei și să ne spunem poveștile.

Ați studiat teatrul, nu?

Fratele meu a studiat teatrul trei ani la Bruxelles, dar nu a fost niciodată actor, iar eu am făcut Filozofia. Apoi am făcut amândoi asistență de regie la un spectacol de teatru și mai târziu la un film.

Interesul pentru situațiile sociale a fost tot timpul cu dumneavoastră, între dumneavoastră?

Da. Venim dint-o regiune care a cunoscut o criză teribilă, o regiune minieră, care s-a închis și după, am asistat la despompunerea vieții sociale a unui oraș, am văzut oameni care fuseseră mândri de munca lor și care au rămas fără serviciu, am văzut cum copiii încep să-și batjocorească tații care, pierzîndu-și joburile, și-au pierdut și autoritatea în fața copiilor; am văzut femeile ajunse în situații fără ieșire, cele care munceau și-au pierdut și ele joburile. Am văzut adolescenți, tineri în stradă, în străzile devenite pustii, am văzut gări închise, magazinele închise. Era foarte foarte trist. Am fost un fel de laborator pentru ceea ce se întâmplă acum în toată Europa. Vorbim de ani ‘65, ’66. Am putea să ne întrebăm ce se întâmpla acolo, la noi – cred că despre asta e vorba, plus că era un fel de comunitate, noi locuiam într-un oraș imediat lângă, un mic oraș industrial. Cred că de aici interesul nostru pentru cauze sociale, are legătură cu locul în care ne-am născut și ne-am petrecut tinerețea. Îmi amintesc cum la școală, la ora 2.00 după amiaza, auzeam sirenele uzinei, dimineața la fel, la 6.00.

Toate filmele dvs sunt angajate. De ce avem nevoie astăzi de o artă angajată?

Ce înseamnă artă angajată pentru cinema? Ce cred eu că înseamnă: nu e vorba de mesaj, de conținut – da, pot fi și acestea, dar cele mai proaste ficțiuni de stânga sunt prea mult. E artă angajată, dar o găsesc foarte proastă din punct de vedere cinematografic. Ce cred eu că înseamnă să fii angajat ca artist: să fii autorul acestor personaje, să le privești ca indivizi. Să le faci să devină persoane și să nu le tratezi precum studii de caz, să nu le reduci la cazuri sociale, psihologice. Să faci în așa fel încât spectatorul sau spectatoarea, în timpul proiecției filmului, să trăiască un raport individual cu personajul. Să se întrebe ce e asta, ce zice, de ce zice asta. Să se întrebe de exemplu în legătură cu un personaj negativ, cu un ticălos, să se între ce-i cu el, cine e el, să trăiască, să petreacă câteva momente cu acest personaj. Asta e ceea ce mă interesează. Și ca să obții asta trebuie să faci personajele să existe ca indivizi. Altfel, spectatorii le vor domina și le vor pune etichete personajelor. Vor spune ah, ăsta e un bolnav psihic, ah, ăsta un ticălos, ah, ea e o prostituată fără a mai putea vedea persoana din spatele acestei etichete. Va crede că știe deja cine e acesta. Și nu știe. Este motivul pentru care eu cel puțin, în legătură cu cinemaul, dar poate și în legătură cu alte arte, literatură, teatru, înțeleg că a fi angajat înseamnă să filmezi detalii, să dai viață unui individ, om, femeie, trans, când zic om sau femeie mă refer la toate personajele care pot fi într-un film.

Cum e posibil ca Tori și Lokita să fie primul film având doi migranți ca personaje principale?

Nu știu. Nu aș putea spune de ce nu s-a mai făcut până acum. Poate pentru că acum migranții sunt mult mai prezenți în viața noastră. În ceea ce ne privește, am vrut să spunem povestea unor migranți cu ei ca personaje principale, este prima oară când s-a făcut asta. În La Promesse este povestea unui bărbat și a fiului său, dar care nu sunt migranți, în La fille Inconnue, ea este migrantă, dar povestea nu este a ei, ci a doctorului. Nu aș putea spune de ce s-a întâmplat așa, dar spre asta ne-am îndreptat cumva.

Știu că ați răspuns la această întrebare, dar sunt convinsă că ascultătorii noștri sunt curioși să afle cum lucrați împreună. Cine găsește temele?

Vorbim mult, e dificil de spus. Nu aș putea spune că eu sau fratele meu. Nu, e vorba despre noi doi. Eu colecționez fapte diverse, fratele meu la fel. El e în Italia, îmi povestește ceva, eu sunt cine știe pe unde, stăm de vorbă.

Ziare?

Da, sigur, citim și ziare. Dar ne întâlnim împreună cu oameni, vorbim.

Vă și certați?

Nu. Sigur că discutăm, nu suntem mereu unul de acord cu celălalt, dar principalul este că amândoi vrem să facem același film. Dacă eu vreau să fac un film pe care nu și-l dorește fratele meu, atunci nu facem nimic. E o înțelegere, o complicitate între noi, suntem frați de cinema.

Cum ați lucrat în mod particular pentru acest film?

Ca de fiecare dată.

Ați făcut documentare într-un MENA (Mineurs étrangers non accompagnés, centru pentru minori migranți singuri)?

Da, sigur, am fost în centre, am vorbit cu Poliția pentru tot ce înseamnă mediul criminal, eu știu cunosc mulți oameni, Jean-Pierre la fel, ne-am revăzut cu ei, am adunat informații. Dar vreau să spun ceva: noi nu trăim pe o planetă unde oamenii doar filmează. Nu trăim, sigur, nici într-un centru MENA, nu aveam copii care să fie într-un centru MENA. Dar fusesem cu mulți ani înainte în centre MENA, am arătat filmele noastre acolo, în închisori, în centre închise, am cunoscut avocați care se ocupă de acești copii, învățătoare și învățători care lucrează cu acești copii.

Dar ați avut un element care să fi declanșat acest proiect?

Nu. Singurul lucru pe care îl pot spune este că am citit că sunt copii care dispar, vreau să spun minori, copii neînsoțiți, exilați, asta se întâmplă în Belgia, deși e aceeași situație în toate țările europene. Revenind, am aflat că sunt copii care dispar, nu mai sunt monitorizați, asta însemnând că nu mai au niciun fel de existență legală, pentru că nu au acte, nimic. De exemplu, cei care vor să ajungă în Anglia, se numesc transfugi, vor să ajungă la familii în Anglia, nu rămân în Belgia. Și un adult poate dispărea așa din registre. Deci sunt cei care dispar astfel, plecând din Franța în alte țări. Dar sunt cei care dispar în rețelele criminale. Și asta nu e normal. Dacă am schimba legile, dacă le-am permite tinerilor care studiază sau care învață o meserie să rămână în Europa și după ce împlinesc 18 ani, lucrurile ar sta cu totul altfel. Pentru a înțelege mai bine, în rețelele criminale sunt tineri care nu au părinți, nu au pe nimeni. Li se poate întâmpla orice, nimeni nu va veni să le ridice cadavrul, să le reclame dispariția. Poate nici măcar nu e mort, e doar dispărut. Acum patru zile am avut o proiecție la Bruxelles în fața mai multor migranți aflați în prezent în Belgia, dar și în fața unor spanioli care au fugit pe vremea lui Franco și acum copiii lor sunt aici, deja a doua, a treia generație. Și o doamnă mi-a povestit că a văzut o tânără din Africa, din Benin, care părea să fie prinsă într-o rețea de prostituție, nu era sigură de asta, dar așa credea, și doamna a găzduit-o pe această fată. Și într-o zi fata asta a fost ucisă, a fost găsită ucisă în Bruxelles. Este extrem de trist, fata asta niciodată nu și-a dorit să fie prostituată, nu își dorea decât să câștige niște bani, să-i trimită acasă, familiei.

V-ați gândit vreodată că ați putea folosi filmul dumneavostră  într-o proiecție specială, de exemplu, într-un centru de migranți?

Da, o facem, chiar dacă noi personal nu suntem acolo tot timpul.

Finalul filmului ne face să ne gândim la un sistem oficial care nu oferă nicio portiță unui migrant fără acte.

Sigur, așa este. Dar totodată noi am vrut să filmăm prietenia dintre Tori și Lokita. Filmul este despre asta. Iar Lokita ne arată că Tori chiar poate conta pe ea, că îi este cu adevărat prietenă, este ceea ce el nu trebuie să uite niciodată. Dar este adevărat că situația tinerilor migranți este una foarte dură. Nu zic asta ca să-i fac pe oameni să plângă în casele lor. Dar e foarte trist și foarte greu, mai ales pentru tineri, care sunt realmente singuri. Singuri, singuri. E foarte greu să fii singur.  E greu să fii singur și ca adult. Dacă când ai 15, 16 ani, 17 ani, când ești într-o țară care nu e a ta, în care ai ajuns cel mai probabil tot singur, unde nu ai o legătură permanentă, de unde nu poți lua legătura cu părinții tăi, nu îți poți întâlni toată ziua prietenii de joacă – e foarte greu de trăit și asta îi afectează mai ales pe minori. Ei au trecut peste cea mai dificilă etapă, drumul, pe care au fost supuși la o grămadă de acte violente și când ajung aici răsuflă ușurați, am ajuns în sfârșit în Belgia, Franța... Și imediat începe singurătatea. Și asta e foarte greu.

Și e un alt tip de singurătate.

O singurătate teribilă. Cu care e foarte greu de trăit.

Ați cunoscut puști ca Tori și Lokita?

Nu, de cunoscut, nu. Nici nu vrut asta și nici nu era posibil să apelăm la minori care să ne povestească una-alta, nu le puteam cere să aibă încredere în noi. Dar am vorbit cu personal didactic, cu oameni care cunoșteau astfel de copii.

Cum i-ați găsit pe cei doi actori?

Prin casting, am făcut casting. Am văzut sute de fete și de băieți, am făcut cum face toată lumea. Actorii nu sunt migranți.

Am citit că pentru Tori a fost mai dificil.

Da, pentru că era importantă înălțimea lui, trebuie să fie micuț, nu cu umeri largi sau bazin mare pentru a putea face tot ce face în film, pentru a se putea ascunde unde se ascunde, totodată trebuia să cânte, pentru că ei cântă în film.

De ce ați ales un cântec italian?

Pentru că cei doi copii ajung în Lampedusa, în Sicilia. Doamna de acolo i-a învățat acest cântec pentru a-i învăța italiană. Este cântecul cu care profesorii îi învață italiana pe copiii italieni din Belgia, care sunt italieni la a treia generație și care nu mai știu italiana pentru că părinții lor le-au spus ca să reușești, trebuie să vorbești numai franceza, inclusiv acasă, o să înveți italiana mai târziu. Așa că încep să învețe italiana la școală, într-o instituție și încep să o învețe cu acest cântecel, care face apel la memorie, e un fel de recapitulare a cuvintelor învățate. La origine e un cântec evreiesc, pe care evreii îl cântau în Spania, în timpul inchiziției. Cuvintele sunt schimbate, în ăsta e vorba de un șoricel, nu de un ied, dar de fapt e un cântec care vorbește despre Israel, e un cântec care se cântă încă în familiile de evrei, un cântec amuzant și care a devenit un adevărat cântec al exilului și al exilaților care se află în pericol.