Ghost In The Shell- SF spectaculos despre condiția umană și acceptarea ei- de Michaela Platon
13 August 2019, 11:10
Aș vrea să vă recomand acest film lansat în 2017, pe care dacă nu l-ați văzut în cinematografe, îl puteți viziona vinerea aceasta de la 21,30 la Antena 1. Și vă promit că nu o să vă dezamăgească, pentru că este ofertant și aduce în discuție un subiect problematizant (chiar dacă viziunea hollywoodiană e mai săracă decât cea niponă - primordială)
Dacă te gândeşti că
acesta este doar al doilea film al lui Rupert Sanders, ai zice că a
dat lovitura! Şi chiar aşa şi e pentru un începător, căci acest
SF cu încrengături de toate felurile este interesant într-un mod
special. Căci deşi tema la vedere este una filosofică de-a
dreptul, profundă, în esenţă este vorba de o poveste de dragoste
inversată, care însă acorda şanse şi ne reaminteşte încă o
dată un postulat universal: iubirea este TOTUL!
Spectaculoasă încă de
la primele cadre, pelicula rămâne incitantă până la final,
pentru unii datorită cadrelor action, pentru alţii datorită
componentei SF, şi există şi o categorie mai restrânsă care o să
vadă Ghost in the Shell din perspectiva filosofică, având un
subiect de discuţie în întrebarea atât de veche: ce defineşte un
om, conştiinţa, sufletul sau “carcasa” pe care o reprezintă
corpul? Iar răspunsul vine până la final, cel veritabil, care
stabileşte ierarhia aşezând totul aşa cum trebuie.
Deîndată ce începe să
îşi perceapă sinele, eroina îşi redescopera treptat identitatea
şi se reuneşte până la capăt cu iubirile ei, dar nu fără
durere, zbatere şi pierderi.Viziunea lui Sanders însă ,
schematizează acolo unde aceea a lui Oshii adancea, turnura asta
mai comercială fiind mult mai apropiată de cinemaul american şi
de publicul lui.
Alegerea lui Scarlett
Johansson pentru rolul Maiorului a fost una inspirată, căci arată
excepţional ca om-hibrid şi, poate, rolul ei din Her, excepţionalul
film al lui Spike Jonze, în care a jucat alături de Joaquin Phoenix
(poate unul dintre cele mai romantice și mai inovative filme de
dragoste, un SF delicat, dar acut ce pune problema însingurării), a
apropiat-o de această “maşinărie” cibernetică pe care este
grefat un creier uman.
Schematică şi lineară
ca un agregat ante-programat, conducătoarea unităţii de elită
Section 9 este o armă letală şi un vârf de lance în înfruntarea
cu luptătorii unei gherile cibernetice ce se opun unei distopii
japoneze ce pare fără ieşire. Turnura de scenariu în care se
vădeşte că nu tot ce pare rău, chiar şi este - scoate filmul din
banal şi îi conferă o aură în care sentimentele preiau
conducerea. De aici începe redescoperirea propriei identităţi, iar
până la acceptarea ei - mai e doar un pas.
Dincolo de recuperarea
Eu-lui, reîntoarcerea la condiţia umană şi acceptarea ei, Ghost
in the Shell ne oferă o poveste de iubire paradoxală, în care
sufletele pereche se regăsesc şi recompun dipolul primordial, cel
în care rezidă mareţia Universului şi recuperează amintirea unui
sentiment ce reprezintă totodată şi cea mai puternică forţă ce
îl guvernează: iubirea!
Filiaţia cu desenele
Manga de la care se revendică, prezenta în scenografie, aduce o
notă de exotic, ca şi elementele culturale ce descriu o Japonie
cibernetizată şi vidată aproape de elementul uman pur, ceea ce
face din Mira o armă nepreţuită în lupta cu hackerii ce doresc să
subjuge lumea. Dar lumea este deja subjugată, aşa că aici e confuz
scenariul, sau nu e, şi suntem doar puţin debusolaţi ca să fim
pregătiţi pt răsturnarea de situaţie!
Şi sigur că nimic nu e
nou sub soare şi de la Metropolis-ul lui Fritz Lang s-au cam spus
toate despre SF-ul citadin, modificările venind din upgradarea
fabuloasă pe care o dau efectele generate pe calculator, cu ajutorul
cărora orice este posibil. Iar la capitolul acesta nu s-a făcut
economie, căci sunt din plin şi mai ales de foarte bună calitate,
semn ca regizorul Rupert Sanders le are şi cu managementul.
Cert e că acest film de
acţiune- aventură--dramă- SF- fantastic privit ca remake are pe
alocuri mai puţină acuitate decât filmul primordial din 1995, şi
asta pentru că regizorul simte nevoia să devină explicativ şi
atunci când nu e necesar, aruncând dintr-o dată sumedenie de
clişee hollywoodiene, în loc să fie subtil şi să dozeze
problematizând. Dar, paradoxal, totul este pus în pagina
cinematografică atât de frumos, efectele speciale suplinind ce a
pierdut în substanţă actuala versiune. Personajele secundare sunt
şi ele interesante, supremaţia deţinand-o Batou- cel cu ochi
bionici- interpretat de Pilou Asbaek, apoi o avem pe dr. Ouelet,
iniţiatoarea experimentului, jucată expresiv de Juliette Binoche şi
pe dr Dahlin, căreia îi dă viaţă Anamaria Marinca, fapt care ne
exaltă mândria naţională. Michael Pitt face şi el o figură
frumoasa în Kuze, iar Takeshi Kitano este minunat în rolul lui
Aramaki, o partitură care nu pune probleme unui actor de asemenea
talent şi cu asemenea experienţă.
Toate acestea fiind zise,
vă recomand Ghost in the Shell pentru ce ne aduce în plus faţă de
anime- cu ajutorul CGI, dar şi pt o reinterpretare pe care trebuie
să o bifăm cu acelaşi respect faţă de filmul lui Mamoru Oshii ce
adâncea latura filosofică a poveştii, acum marginalizată în
favoarea spectaculosului de sorginte hollywoodiană.
