Franziska Stünkel: ”Cinemaul este locul în care putem discuta cu adevărat despre lucrurile care ne frământă”

Franziska Stünkel este o artistă și regizoare germană. Este interesată de proiecte duraționale. Printre altele, a realizat un documentar de 18 ore, The Day of North Germans, pentru care a folosit peste 700 de ore de filmări primite de la peste 120 de oameni din aceeași zi a anului 2012, 11 mai. A lucrat timp de 12 ani pentru o serie de fotografii, COEXIST, care a dus-o în întreaga lume. În timp ce lucra la această serie, a început să scrie scenariul pentru The Last Execution (Nahschuss/ Ultima execuție), filmul cu care a venit în Competiție la TIFF anul acesta.

Filmul are la bază viața doctorului Werner Teske, ultima persoană condamnată la moarte și executată în 1981 în Germania democrată. Ficționalizând această experiență reală, Stünkel creează un pretext de discuție pentru un subiect care încă le e străin multora dintre nemți, execuțiile politice din Germania de Est.

Elena Vlădăreanu a discutat cu Franziska Stünkel la Cluj-Napoca, la Festivalul de Film Transilvania.

E.V. Ai cu tine aparatul Laika!

F.S. Da, pentru că fac și fotografii.

E.V. Știu și știu că ai lucrat peste 12 ani pentru a realiza seria COEXIST. Mă întrebam dacă aceste perioade lungi reprezintă o practică în arta ta și de ce?

F.S. Da, da. La Ultima execuție, filmul pe care îl puteți vedea acum în festival, am lucrat numai la partea de scenariu peste 10 ani pentru că perioada de documentare a durat foarte mult. Am decis că vreau ca filmul să fie pe cât de autentic se poate pentru că este un film istoric, este un film care se bazează pe povestea reală a medicului Werner Teske, ultima persoană care a fost executată în 1981, în RDG, în Germania de Est. În urmă cu 12 ani, citeam un articol din care aflam că pedeapsa cu moartea a funcționat în RDG și că 166 de oameni și-au pierdut viața în urma execuțiilor. Pe mine m-a șocat ceea ce am aflat, habar nu aveam de asta la fel cum foarte mulți oameni din Germania nu au știut. Și acesta a fost punctul din care am început cercetarea. După câteva zile am găsit o fotografie a doctorului Werner Teske. Nu am putut să-i uit chipul din această fotografie. Mi-am imaginat că era foarte sensibil, ochii mai ales, nu am putut să-l uit datorită ochilor în primul rând. Așa că am început să mă documentez despre viața lui, am vorbit cu istorici, cu martori, cu foști prizonieri, pentru că el fusese și în închisoare și i-am cerut dosarul la Arhivele STASI. I-am citit dosarul și până la urmă am decis să fac un film de ficțiune bazat pe o povestea reală, nu tot ce este în film s-a întâmplat, dar pentru mine a fost important ca tema să fie tratată din această perspectivă.

E.V. Tu ai experiență în filmul documentar. De ce ai făcut până la urmă un film documentar și nu o ficțiune?

F.S. Pentru început, m-am gândit la un documentar. Încă sunt de părere că se poate face un documentar despre viața sa, ar fi foarte interesant. Dar eu am vrut să-i spun povestea într-un mod special, mi-ar dorit să-i aduc pe spectatori cât de aproape se poate de el. Am decis însă să fac un film de ficțiune pentru că sunt de părere că cinemaul este cel mai potrivit loc pentru a experimenta emoțiile și pentru a reuși să fii empatic cu cineva. De exemplu, pentru The Last Execution, am discutat cu DOP-ul meu, Nikolai von Graevenitz , să filmăm totul cu o cameră mobilă, care să ne permită să-l urmărim pas cu pas pe  protagonistul nostru.  Nu am vrut să filmăm deloc de jos sau de sus, totul a fost filmat la nivelul ochilor. Am decis și să nu folosesc muzică pentru că voiam să îl aud respirând, cred că felul în care respirăm spune multe despre emoțiile noastre și despre cum ne simțim în momentul respectiv. Iar asta e minunat, pentru că noi nu ne putem manipula respirația, doar respirăm și asta spune multe. Am vrut să vorbesc despre viața lui interioară. S-a născut și a crescut în RDG, a lucrat pentru Serviciile Secrete, a fost parte din sistem, dar la un moment dat a decis că vrea să renunțe. Dacă privim de acum în urmă e foarte simplu să ne întrebăm ok, de ce ar vrea cineva să facă asta și asta, să-i manipuleze pe ceilalți, să pună presiune pe ei și de ce atât de târziu a decis să spună nu? Cred că e foarte ușor să privești din locul nostru spre trecut și să judeci.  Cred că de multe ori e foarte greu și foarte complex să iei decizii. Pentru că în mod normal ai încredere în sistemul politic în care ai crescut, în mod normal ai încredere în societate, în mod normal ai încredere în oameni. Și ajungi în punctul în care trebuie să spui nu și astfel să îți riști viața. Ajungi să iei decizii împotriva unui guvern foarte puternic și asta nu cred că e ceva ce se întâmplă pur și simplu. Eu am vrut să arăt tot acest proces intern și toată complexitatea sa și m-am gândit că un film de ficțiune îmi permite să mă apropii cât de mult posibil și să văd lucrurile din perspectiva personajului și nu doar să arăt ceva din afară despre un sistem politic. De aceea am și luat anumite decizii, cum ar fi faptul că nu există planuri generale, atunci când filmezi orașul, apoi o stradă, clădirea, intri și vezi actorii. Și am spus că nu vreau să am nicio astfel de filmare exterioară. Am vrut doar să fiu cu personajul principal,  să îl însoțesc și să nu îl las deloc.

E.V. Ai lucrat cu Lars Eidinger pe care îl știm din Hamletul lui Ostermeir. Cum te-a convins să îl iei în acest rol?

F.S. A fost o mare bucurie să lucrez cu el pentru acest film. I-am dat să citească scriptul, apoi ne-am întâlnit și am vorbit ore despre scenariu și după această întâlnire am decis să lucrăm împreună. Asta se întâmpla cu trei ani înainte de a începe filmările și sunt foarte fericită că Lars nu a acceptat niciun alt rol în perioada asta, a crezut pentru atâta timp în acest proiect, așa că am filmat împreună și a fost o experiență foarte bună și foarte intensă să lucrez cu el. Am vorbit cu el despre ceea ce am găsit în arhive, i-am arătat fotografii cu Werner Teske, a ascultat înregistrări și pentru mine a fost foarte important să filmăm în locațiile orginale, așa că cea mai mare parte a filmărilor au avut loc la Berlin, am putut filma în închisoare, dar și în clădirea care a a fost sediul STASI, am încercat ca universitatea și avionul să fie ca cele din trecut. Cred că aceste locuri originale ajută la crearea unei atmosfere foarte intense și era important ca actorii și echipa să știe foarte bine toate aceste locuri înainte de a începe filmarea.

E.V. A adus ceva nou abordarea acestei teme din punctul de vedere al dezbaterilor?

F.S. Pentru mine a contat foarte mult să fac acest film, am vrut să dau cărțile pe față în ceea ce privește această parte a trecutului Germaniei de Est care era necunoscută. Anul trecut am mers cu filmul prin toată Germania, am mers în 28 de orașe, cele mai multe din fosta Germanie de Est. De regulă, sesiunile de Q&A sunt de 20 de minute, dar acum au mers și spre două ore. Au venit martori și foști prizonieri care au vorbit despre experiențele lor. Cred că cinemaul este un loc foarte important în momentul de față. E un loc unde putem discuta cu adevărat despre ceea ce ne frământă, locul în care ne putem conecta unul cu celălalt, chiar dacă nu suntem de fiecare dată de acord unii cu alții, sala de cinema ne lasă să nu fim agresivi unul față de celălalt. Pentru că am trăit experiența filmului împreună și că am văzut lucrurile din anumite perspective, cum e aici cea a lui Werner Teske (de fapt a personajului inspirat de el, Franz Walter). Cred că e o experiență foarte frumoasă să vedem filmul împreună și să vorbim despre el, dar ne ajută totodată să înțelegem trecutul. Tatăl meu e profesor de istorie și tot timpul mi-a explicat cât de important este să cunoști trecutul pentru că așa înțelegi prezentul și poate te ajută să anticipezi viitorul. În Germania acum sunt oameni care au crescut în RDG și oameni care au crescut în RFG, în două sisteme politice total diferite, trebuie să îl înțelegi pe fiecare dintre ele și de aceea e atât de necesar să ne cunoaștem trecutul. Avem atât de multe subiecte importante acum: războiul din Ucraina, schimbările climaterice, alte multe probleme importante. Totodată sunt oamenii care au avut de-a face cu STASI. După proiecții, acești oameni spuneau mulțumim, avem nevoie de locuri în care să ne împărtășim experiența pentru că a fost una traumatizantă și oamenii au nevoie să vorbească despre ea.

E.V. Așa cum vorbeam la început, tu faci și fotografii și îmi imaginez că vrei să creezi un flux între aceste două arte, fotografia și filmul, și aș vrea să ne spui cum folosești cele două medii în practica ta artistică?

F.S. Cred că am luat anumite decizii în film influențată fiind de experiența mea în fotografie. Pentru că uneori camera rămâne un timp îndelungat pe fețele actorilor. O fotografie o poți privi îndelung; mi-am imaginat că acum, fiind în sala de cinema și privind îndelung chipul actorilor, poți să înțelegi ceea ce e dincolo de cuvinte, ceea ce simt, ceea ce gândesc. Sper să fie un film intens, chiar dacă ritmul nu e foarte rapid. Am numai 700 de cadre în film. În mod normal un film de ficțiune merge la 1500 de cadre, deci e un film lent, sper să fie intens. Camera care stă îndelung pe chipul personajului vine din fotografie.  Unele scene sunt fără dialog, nu tot timpul avem nevoie de dialog pentru a explica, o poți face prin acțiuni, prin corpul actorilor – și asta tot din fotografie vine. Pentru seria mea de fotografii COEXIST am călătorit singură timp de 12 ani prin diferite țări și continente, nu vorbesc limbile țărilor respective, sunt complet singură, merg pe străzi, dar chiar dacă nu înțeleg limba pot să înțeleg ce simtecineva. E vorba și de limbajul corpului, dar și de ceva mai mult de atât. Cred că ne leagă faptul că trăim același tip de emoții, suntem toți ființe umane. Asta mă face să construiesc anumite scene fără dialog. Călătorind în diferite țări de fapt am de-a face cu sisteme politice diferite, cu societăți diferite și tot timpul mi se pare interesant cum ceilalți se raportează la mine, o femeie care călătorește singură. Am scris scenariul la The Last Execution în aceste călătorii care au durat 12 ani. Mi-am spus că da, e un film istoric, dar sunt anumite aspecte în acest film, inclusiv comportamentul STASI, anumite metode care încă funcționează în anumite sisteme politice autocratice. Poți să pui infinită presiune pe cetățeni cerându-le să facă ceva și dacă nu fac asta au foarte mult de pierdut – e un joc foarte simplu. E doar un exemplu. The Last Execution este despre încredere și despre a lua decizii în condiții foarte grele.

E.V. Dar și pentru fotografiile tale: folosești geamurile, vitrinele ca pe un ecran și imaginea devine fluidă, ca o secvență de film.

F.S. Da, pentru seria COEXIST am fotografiat numai reflexiile naturale în geamuri. Sunt absolut fascinată de asta, e totul abstract și poți găsi asta în mod natural, fără să trebuiască să manipulezi în vreun fel imaginea sau să folosești Photoshop. E cumva despre a coexista. În aceste reflexii, oamenii ating alți oameni, e totul împreună, natură și arhitectură.

E.V. Și cumva se potrivește și cu filmul tău, STASI și viața civililor coexistau cumva.

F.S. Exact. Mai ales dacă trăiai într-o țară din care nu aveai cum să pleci. Trebuia să coexiști cu sistemul politic, cu societatea în care trăiai și fiecare a zecea persoană din RDG lucra pentru STASI și raporta pentru STASI. Deci da, a fost o coexistență.