„Arta adevărată ne poate pune în contact cu realitatea, căci, din păcate, lumea în care trăim e destul de departe de realitate.”

Declan Donnellan și Nick Ormerod, fondatorii celebrei companii Cheek by Jowl din Londra, cunoscuți în România grație participării la festivaluri de teatru la Craiova, Sibiu, Cluj, au montat acum pentru pentru prima dată în România, la Teatrul Național Craiova, spectacolul OEDIP REGE de Sofocle. Regizorul Declan Donnellan într-un interviu în exclusivitate pentru Radio România Cultural, acordat Ralucăi Rădulescu pentru emisiunea „Scena și ecranul”

Raluca Rădulescu: Declan Donnellan, publicul din România vă cunoaște de mulți ani grație producțiilor Cheek by Jowl și co-producțiilor realizate în toată lumea alături de compania dumneavoastră și care au putut fi văzute în festivalurile de la Craiova, Sibiu, Cluj, București. De ce ați ales să montați pentru prima dată în România la Teatrul Național din Craiova?

Declan Donnellan: Am considerat că este o idee bună pentru mine și pentru acest titlu: Oedip de Sofocle. Întotdeauna ne-am simțit prost că nu veneam să lucrăm în România și avem o relație foarte bună cu Vlad Drăgulescu, care conduce teatrul din Craiova, așa că am considerat că e o idee bună să venim să montăm aici. Ne-am intersectat cu Vlad în diverse orașe din lume, a venit să ne vadă la Londra și ne-am gândit că e un moment foarte bun să venim la Craiova.

RR: Și de ce ați ales să faceți Oedip de Sofocle acum, la Craiova? Are vreo legătură cu prezentul nostru, cu războiul din Ucraina, cu povestea din piesă în care există de asemenea o epidemie?

DD: Da. E o mare epidemie în Oedip, așa că da, alegerea a fost parțial inspirată de piesă, dar de asemenea e un text pe care ne-am dorit dintotdeauna să-l facem pentru că voiam să folosim spațiul într-un mod foarte specific și exact așa am folosit spațiile Teatrului Național din Craiova, și asta este ceva foarte special pentru noi. Dar pot să spun și că ne-a plăcut foarte mult să fim aici, oamenii sunt foarte drăguți... adică, suntem mereu întrebați: De ce? De ce? De ce? Datorită oamenilor. Vreau să zic că atunci când lumea ne întreabă de ce lucrăm într-un loc sau altul, răspunsul e mereu același: nu e din pricina arhitecturii, a vremii sau bucătăriei locale, ci pentru că îi cunoaștem pe oameni, ne plac oamenii și noi cam așa alegem unde lucrăm, prin prisma oamenilor locului. Am mai lucrat pe textele lui Sofocle. Există cu totul doar șapte tragedii de Sofocle, iar eu am mai montat „Filoctet” de două ori și „Antigona” o dată, dar întotdeauna mi-am dorit să fac Oedip, care consider că e o piesă foarte importantă, despre care am citit, am vorbit și am folosit-o ca imagine în spectacolele mele. Iar când am fost invitat la Craiova, mi-am zis că e timpul să montez Oedip, că face cumva parte din ADN-ul meu. Și-apoi am considerat că e locul potrivit pentru că am o relație atât de bună cu atât de mulți oameni de aici, am avut întâlniri cu actorii și am considerat că e piesa potrivită pentru ei.

RR: De ce spuneți că în ADN-ul dumneavoastră?

DD: Pentru că este o piesă centrală a culturii europene. Am considerat întotdeauna că e una dintre cele mai minunate piese și a rămas așa pentru mine de-a lungul anilor. Cred că e o piesă legendară și m-am gândit că e mai bine să o fac în străinătate și nu acasă. Mă întrebai mai devreme despre momentul în care facem această piesă... ei bine, eu cred că există o și mai mare amenințare azi, în afară de pandemie și război, și anume „virtualizarea” unor lucruri foarte prețioase. Eu cred foarte tare în teatrul viu și cred că e foarte important pentru noi să fim împreună cu alți oameni reali, într-un spațiu real, și că e un mare privilegiu să auzim alți oameni respirând lângă noi. Așa am crezut toată viața. Iar acum văd că asta devine o problemă din ce în ce mai mare. Sunt sigur că ne așteaptă o perioadă de recesiune și că vom avea tot mai puține resurse pentru teatru și-mi e teamă că sunt tot mai mulți cei care s-au obișnuit în perioadele de lockdown din pandemie să aibă printr-un simplu click acces la realitatea virtuală. Dar, sigur, tot timpul, speranța mea a fost că oamenii se vor întoarce la teatru, pentru că s-au simțit singuri în anii ăștia, iar dincolo de asta eu cred că e periculos când oamenii rămân prea mult în realitatea virtuală. Eu cred că oamenii au nevoie de viață, de disconfort chiar, au nevoie să meargă într-un spațiu real, împreună cu alți oameni reali, să se așeze pe un scaun real și să fie în același spațiu cu actorii, și ei sunt oameni care respiră, și asta cred că e incredibil de important. Teatrul nu are nimic de-a face cu transferul de informație sau cu împărtășirea unor teorii, ci mai degrabă cu o împărtășire a umanității.

RR: Revenind la Oedip, care este miza acestui spectacol, ce aveți de transmis oamenilor, ce vă doriți să ajungă la public?

DD: E foarte periculos să zici: eu încerc să spun asta sau asta... eu nu încerc să spun nimic. Fac piesa cât de bine pot eu. Dar, sigur, cine sunt eu ca om, influențează modul în care văd lucrurile, dar nici n-o să pun totul într-un spectacol. Sigur că mă uit la știri în fiecare seară, sigur că nici mie nu-mi vine să cred ce se întâmplă, nici cu războiul din Ucraina, nici cu pandemia, toate sunt profund prezente în mine și nu mi le pot scoate din minte. Nu le pun conștient în spectacolele mele, dar sigur că sunt cumva prezente. N-aș fi crezut niciodată că e posibil lockdown-ul, că e posibil să se închidă toate marile orașe, dar iată că a fost posibil și cred că e un fel de umilire ca ceva ce părea atât de improbabil să devină brusc realitate. Altfel, eu nu-mi permit să transmit mesaje, nu e treaba mea. Treaba mea e să spun povești despre ființa umană, despre oameni. Eu doar împărtășesc experiențe umane, dar cred că e ceva foarte important să poți împărtăși aceste experiențe umane care ne adună pe toți laolaltă. Asta e treaba mea. Cu siguranță nu e meseria mea să transmit vreun mesaj sau să-i învăț ceva pe spectatori, ci să împărtășesc lucruri cu ei.

RR: Teatrul Național din Craiova anunță că „Oedip Rege” de Sofocle în regia lui Declan Donnellan și scenografia lui Nick Ormerod este un spectacol-itinerant. Unde se desfășoară practic?

DD: Folosim tot teatrul, dar cum anume, trebuie să veniți să vedeți. Scena, culisele și o mulțime de alte spații din teatru, pentru că practic mergem într-o călătorie cu Oedip. Nu avem neapărat nevoie de decoruri, pentru că teatrul în sine e un decor extraordinar. Din afară arată ca o clădire ceaușistă, mare, cu marmură albă și ferestre imense. Arată foarte rațional. Dar în interior e cu totul altceva. Scena e ca sufrageria în care îți inviți musafirii, e la vedere, dar culisele în teatru sunt extrem de interesante și noi ne folosim de acest lucru. Spectacolul nostru este o călătorie pentru public, așa cum piesa este călătoria lui Oedip pentru a se regăsi pe sine. Cred că ce avem noi în comun cu Oedip nu are de-a face cu Freud sau cu complexul lui Oedip, cred că asta e util, dar minor, eu cred că cel mai important la o tragedie e să te uiți la ea cum te uiți la un tablou, dar cu aceeași tensiune cu care te uiți la o pictură. Și dacă îți suspenzi spiritul critic și te uiți extrem de atent, îți dai seama că nu e o pictură, ci o oglindă. Și e despre noi. Și despre cum ne vedem noi pe noi înșine. Și despre câtă energie punem în a fi dezamăgiți de trecutul nostru, de prezentul nostru, de cine suntem. Și e foarte dureros să îți pierzi iluziile. Oedip este călătoria acestui om care își pierde într-un mod foarte dureros iluziile despre sine însuși.

RR: Oglindirea și orbirea sunt teme foarte actuale. Azi nu cred că vrem să ne mai privim în oglindă, preferăm orbirea conștientă. E mai confortabil să nu ne mai vedem așa cum suntem, să nu îi mai vedem nici pe ceilalți? Este Oedip-ul dumneavoastră și despre ce și cum suntem noi, oamenii de azi?

DD: Cred că suntem foarte confuzi, deoarece consumăm prea mult, suntem distrași de prostii, de consumerism, în bulele noastre suntem distrași de tot felul de fake-ri, de imitații, de surogate, pentru că viața nu e ceva ce poate fi produs pe bandă rulantă și nu poate fi comercializată. Sigur, dar dacă trebuie, poți să produci o imitație și să o vinzi. Așa că eu cred că acest consumerism ne zăpăcește cel mai tare și pierdem din vedere esențialul. Trăim doar cu senzația libertății, dar în realitatea, libertatea noastră e doar de a alege între două mărci ale aceluiași produs și asta, de fapt, nu are nicio legătură cu libertatea. Libertatea e altceva. Dar asta e una dintre căile pe care ajungem să fim foarte confuzi. Folosim tot felul de prostii pentru a ne păcăli singuri, pentru a ne crea iluzii și când ne dăm seama de asta e foarte dureros și vrem să ne schimbăm povestea, trecutul... De asta cred că e important să ne spunem propriile istorii, să le ascultăm pe ale altora... De fapt, nu cred că e nimic mai impredictibil decât trecutul. Am zice că trecutul nu poate fi schimbat, dar, de fapt, trecutul se schimbă în permenență, pentru că noi continuăm să ne uităm înapoi la el și ne dăm seama că l-am interpretat greșit, că am înțeles totul greșit. De fapt, eu cred că despre asta este Oedip: despre cum ne citim trecutul. Adică, poveștile despre trecut sunt importante și nu trebuie să uităm să ni le spunem chiar nouă înșine. Eu îmi spun mie povești despre mine și uneori trebuie să le mai și schimb pentru că nu mi se pare că sunt tocmai exacte.

RR: Adică e important să ne înțelegem trecutul, pentru a ne înțelege prezentul sau pentru a înțelege cum să privim spre viitor?

DD: Dacă vrei da, dar... nu cred că teatrul e neapărat atât de practic, de concret. Adică da, este bine, este corect, dar asta nu mă interesează așa de mult, cum mă interesează să împărtășesc prin teatru ceva din misterul vieții. Și noi nu știm prea multe despre asta, dar știm că ne face bine să fim împreună, să vedem că ne tulbură aceleași lucruri, ne fac să plângem sau să râdem și mai cred că arta ne oferă o eliberare temporară din singurătatea noastră, pentru că nu știm care este experiența altor oameni. Asta cred că e important, dar nici nu cred că aș vorbi mereu despre utilitatea teatrului. Nu e doar util. E necesar. Să ne amintească mereu cine suntem. Și că lumea în care ne mișcăm, lumea din afara teatrului, lumea magazinelor și a străzilor, nu e lumea reală, ci un soi de lume realistă. Eu cred că arta adevărată ne poate pune în contact cu realitatea. Și din păcate, lumea în care trăim e destul de departe de realitate.

RR: Declan Donnellan, vorbeați mai devreme despre libertate și iluzia libertății în care trăim, știu că de la Craiova veți merge la Madrid să montați „Viața e vis” de Calderon de la Barca... există vreo conexiune între cele două proiecte?

DD: Sunt cele două piese pe care mi-am dorit întotdeauna să le fac. Și mai e ceva: noi venim în România încă din timpul lui Ceaușescu, am urmărit revoluția la televizor și ne-am dorit să lucrăm aici, iar Spania este cealaltă țară de care suntem foarte legați și cu care avem o relație foarte puternică, și unde ne-am dorit să lucrăm. Iar acum se pare că acum a venit momentul pentru aceste țări și aceste texte. Dar, dacă mă întrebi de ce acum „Viața e vis” o să-ți răspund: „De ce nu acum?” E un text permanent valabil ca și Oedip. Cred că e relevant întotdeanuna să vorbim despre ce însemnă să fii om. Și nu doar despre cum devenim noi pe zi ce trece, tot mai buni, ci și despre cât de mult pierdem zi de zi. Cred că de câte ori ni se oferă ceva gratis pe internet, de fapt ni se și ia ceva și nu cred că suntem conștienți de asta. Iar aceste două piese sunt extraordinare pentru că ne amintesc pe de o parte de tot ce pierdem, iar pe de altă parte de lucrurile fantastice despre care ne dau ocazia să vorbim, pentru că până la urmă e suficient să avem o masă și două scaune sau o canapea pe care să ne așezăm și să vorbim despre lucrurile care contează cu adevărat. Și nu cred că vor să ne spună ceva, pentru că ne sunt superioare, ci ne oferă un spațiu în care să fim împreună și adevărul e că am constat că sunt tot mai puține spațiile în care putem fi împreună. Împreună cu partenerul meu, Nick Omerod, am constatat că mergând la restaurant la prânz, nici nu mai putem vorbi între noi, atât de tare e muzica. Și fiindcă e atât de mult zgomot, cred că mulți oameni preferă, ca și noi, să stea mai mult acasă. Uneori chiar și într-o cafenea goală ai senzația că ești într-o discotecă. Așa că începem să nu mai vorbim între noi. De obicei, ieșim la restaurant să mâncăm și stăm de vorbă, dar cum să mai stai de vorbă când în jur e atâta zgomot? Așa ajungi să preferi să stai acasă unde e liniște. De asta spun că sunt tot mai puține spațiile în care putem fi împreună, în care să putem vorbi despre lucruri importante. Iar teatrul rămâne unul dintre ele.

Un interviu cu regizorul Declan Donnellan realizat de Raluca Rădulescu, în exclusivitate pentru emisiunea Scena și ecranul by Radio România Cultural.

https://www.mixcloud.com/raluca-rescu/scena-si-ecranul-by-radio-romania-cultural-05052022/