Arnaud Deplechin a însoţit la Bcureşti cel mai recent film al său, Frère et Soeur, un film despre puterea distructivă a urii

Alice și Louis sunt frați. Se urăsc de moarte și nu și-au mai vorbit de ani de zile. Ani! 20 mai exact. Ne imaginăm că fiecare din ei a lipsit la cele mai importante evenimente din viața celuilalt, deși nu ni se arată decât absența ei din viața lui. Această ură, care pare și este de neînțeles, se conturează pe fundalul morții părinților celor doi. Și aici, în Frère et Soeur, Frate și soră, se simte bucuria și frenezia cu care regizorul francez Arnaud Desplechin lucrează cu universul familial.

Arnaud Desplechin a fost la București pentru deschiderea festivalului Les Films de Cannes a Bucarest și a participat la proiecția celui mai recent film al său, Frere et Soeur, aflat anul acesta în competiția festivalului de la Cannes. Filmul, care îi are în distribuție pe Marion Cottillard, Melvil Poupaud și pe Cosmina Stratan, va mai avea o proiecție vineri, 28 octombrie, de la 18.00, la Muzeul Țăranulu Român, şi va intra pe ecrane în ianuarie 2023, distribuit de Independența Film. Arnaud Desplechin a stat de vorbă cu Elena Vlădăreanu pentru Scena şi ecranul.

Am adorat Un Conte de Noël și am fost foarte încântată că am redescoperit aceeași familie în Frère et Soeur. Puteți să ne vorbiți puțin de motivul familiei în cinematografia dvs?

E adevărat că multe dintre filmele mele sunt în jurul familiei, este mediul pe care îmi place cel mai mult să îl povestesc pentru că mi se pare că familia este cel mai mic teatru care există. Toată societatea se poate reflecta aici, toată lumea recunoaște și se recunoaște, toată lumea a avut o familie, indiferent dacă vine din Africa, Asia, Europa, e același lucru, toată lumea are o familie. Este cel mai mic teatru în care poți juca un rol. Și, chiar dacă joci bine sau prost, dacă ai un rol bun sau rău, jocul în sine este pasionant. Este ceea ce vedem în toată literatura lui Cehov, familia este cel mai mic teatru, dar este şi microcosmosul, reprezentarea în mic a întregii lumi. Am făcut Un Conte de Noël cu o plăcere nebună. Ce am făcut a fost să multiplic intrigile și centrele de interes. Astfel se trece de la o poveste de dragoste la o poveste de îngrijorare, apoi toată desfășurarea din jurul Crăciunului care se apropie, apoi trecutul care tot revine în certurile dintre frate și soră și tot așa. Cu Frate și soră, mi-am spus că trebuie să fie continuarea și finalului Poveștii de Crăciun, pentru că pune în ordine această familie. La finalul din Frate și soră, Alice pleacă în Africa și acesta este finalul familiei, aici nu mai avem familie. Și în loc să fie un film copleșit de intrigi, Frate și soră este un film obsedat de propriul lui subiect. Cred că Frate și soră este un film al unei familii obsedate de această problemă, a rivalității, a furiei, a fricii, a urii – ce se poate face pentru a scăpa de aceste sentimente și pentru a descoperi lumea? Să termine odată cu familia și să descopere lumea. Este călătoria din final a Alicei care astfel descoperă lumea și fuge de familie. Și care astfel se eliberează.

Este al patrulea dvs film cu familia Vuillard. Mi se pare interesant, întotdeauna am crezut că doar iubirea poate aranja lucrurile, dar aici iubirea este cea care pune lucrurile în ordine. Cum ați ajuns la această idee?

M-a gândit mult timp la problema urii. La amărăciune. La furie. La toate aceste sentimente negative pe care toate ființele umane le trăiesc, într-un moment sau altul al vieții lor. Și e teribil pentru că furia și ura ne consumă timpul, ne mănâncă toată viața. Și mi-am spus că va fi frumos să povestesc prin personajul Alice, care este pierdută în amintiri, nu mai știe de ce e furioasă, a uitat, a pierdut această amintire. M-am întrebat cum să fac să o eliberez de acest sentiment și ce soluție să găsesc pentru acest sentiment negativ și care să nu fie o soluție creștină, să fie ceva mai simplu de atât. Iar soluția pe care am găsit-o este secvența din supermarket. Dacă urăști pe cineva și îți tot spui că ăsta este dușmanul meu, nu o să-l iert niciodată etc. și deodată ești în supermarket și te ciocnești de cineva, îți cad toate cumpărăturile pe jos și când ridici privirea, el e acolo, dar e o persoană cu totul nouă, tu te grăbeai și ai căzut prostește, el la fel, și dintr-o dată pică toate regulile.

E genială această secvență.

Pentru mine a fost o portiță prin care am lăsat să iasă sentimentele negative. Este o confirmare că viața se poate reîntoarce, că poate începe de la zero și că poți lăsa deoparte pasiunea tristeții pentru a începe să îl cunoști din nou pe celălalt. Cred că înainte de a mă întreba dacă trebuie să-l iert pe dușmanul meu, înainte de a spune nu o să-l iert niciodată, trebuie să îmi pun problema de a-l cunoaște din  nou. Să-i spun uite, suntem amândoi două ființe umane, nu suntem de acord unul cu celălalt, dar suntem amândoi aici, pe Pământ. Pentru mine asta este o posibilă soluție la ură.

Dar este această ură atât de inexplicabilă cum mulți critici de film am văzut că au scris sau, dimpotrivă, o putem explica printr-o iubire interzisă?

Cu siguranță. Spre final avem o secvență șocantă, extrem de incomodă, când cei doi, Alice și Louis, sunt pe pat, Louis e complet gol, ea îi spune pune ceva pe tine: e amuzant, e obscen. Părinții lor au murit cu puțin timp în urmă, iar cei doi, frate și soră, care acum sunt atât de adulți, atât de dramatici, atât de dostoievskieni – acum iată-i ca doi copii jucându-se de-a doctorul în absența părinților. E o prosteală care ne permite să ne imaginăm o iubire aproape fizică. Ei dorm împreună, în același pat, ca doi amanți. Bineînțeles că își interzic această iubire. În prima parte a filmului este o secvență care mă emoționează foarte tare, tot o secvență în pat, de data asta sunt îmbrăcați amândoi, iar Alice îi spune sunt însărcinată din nou, iar el știe că din acest punct viața îi va despărți. Ei sunt îndrăgostiți unul de celălalt și iată că acum ea se va căsători cu un bărbat pe care nu sunt foarte sigur că îl iubește, dar va fi soția lui și vor avea un copil împreună, deci aici viața îi desparte. Și am avut nevoie de un film pentru a explica, pentru a spune cât de mult s-au iubit. S-au iubit și s-au și certat foarte mult. Și cred că între ei doi există o alianță, iar fratele lor cel mic, Fidèle, interpretat de Benjamin Siksou, nu le seamănă deloc. Dar între cei doi, Alice și Louis, este o dragoste atât de aprinsă că i-a împins la furie, la dispreț, la ignoranță, neîndemânare și, mai ales, o teamă de a se iubi în acest fel. Mă gândesc foarte serios la asta. Mă gândesc că Alicei îi este teamă de fratele ei și de iubirea pe care o poartă fratelui ei.

Și avem secvența din sinagogă când ascultăm fragmentul din cartea lui Iona în care se vorbește exact despre asta, despre iubirea interzisă, despre incest.

Da, că incestul e interzis. Evident că Louis e îndrăgostit nebuneşte de sora lui: actriță, frumoasă, Marion Cotillard. Și la sinagogă e cu prietenul lui, Zwy, interpretat de Patrick Timsit, și  acesta îl privește într-un anumit fel și începe să-i spună: nu vei vedea niciodată nuditatea surorii tale, e interzis, trebuie să o iubești altfel, nu așa, Zwy îi amintește legea și legea este cea care i se deschide.

De ce Louis și Alice sunt artiști?

M-a interesat competiția. Rivalitatea.

Și narcisismul?

Da, și narcisismul. Dar în primul rând rivalitatea. Care este mai faimos dintre ei doi.  Tatăl lor este cel care creează această rivalitate, el este cel care spune Fata mea, atriță... (nota mea, EV: și care face un album cu toate aparițiile și știrile despre Alice, devenită actriță). Mie personal mi-a plăcut ceva mult mai prozaic în legătură cu profesiile celor doi. Dacă Alice este actriță înseamnă că e tot timpul în lumina reflectoarelor. Când părinții lor sunt pe moarte în spital, ea ar vrea să stea în umbră, dar munca o obligă să stea în lumină. Când o întâlnește pe Lucia, interpretată de Cosmina Stratan, Lucia este cea aflată în umbră. Și atunci ar vrea un schimb de locuri, mă lași pe mine în locul tău, în umbră, și mergi tu sub reflector, astfel încât eu să pot să-mi trăiesc tristețea că părinții mei se duc. Îmi place foarte mult această femeie care ar prefera să se asundă și care este obligată să rămână mereu expusă. Ce am mai vrut să arăt, pentru că am foarte mulți prieteni poeți în Franța: dacă ești poet, în Franța ca și America, ești sărac. Louis publică, dar nu câștigă mai nimic. Atunci ce face? Își repară casa, muncește la fermă, apoi revine la catedră. Am vrut să arăt, într-un mod trivial poate, meseriile artistice. Dacă ești poet este evident că nu câștigi suficient și că trebuie să te descurci pentru un trai decent. Am vrut să arăt, în contrast, pe cineva care face o meserie aducătoare de glorie. Îl avem astfel pe el care spune că nu mai vrea să le vorbească tinerilor (de la catedră), că nu are ce să le spună, că nu se simte liber etc. pentru ca la final să-l reîntâlnim în sala de curs adresându-li-se studenților, căror le spune că e din nou alături de ei și redevine profesor. Mi-a plăcut mult să arăt un poet care începe să predea după ce l-am arătat lucrând la fermă.

Ce poezie citește citește în fața studenților?

E un poet american destul de cunoscut, avem aproape aceeași vârstă, îl cheamă Peter Gizzi, un poet influențat de generația Beat, care scrie niște texte pe care eu le găsesc superbe. Acum, pentru că e bătrân, scrie poeme foarte sumbre, despre moarte. Și a scris un poem de dragoste pe care îl ador și pe care l-am folosit, un poem puțin cunoscut. Petru că ați vorbit mai devreme despre o relație incestuoasă: acest poem, absolut deloc cunoscut, pe care Louis îl citește în franceză – este oare despre soția lui, Faunia (interpretată de Golshifteh Farahani), despre cât de mult s-au iubit și despre cum  au pierdut un copil, sau despre dragostea sa pentru sora lui? Și în timp ce auzim poemul o vedem pe sora sa în Africa. Deci poemul este în egală măsură pentru soția sa iubită, cât și pentru sora sa. Mi-a plăcut mult această ambiguitate.

Utilizați într-un mod foarte special flash back-urile.

Filmul este destul de dur, de violent. Flash back-urile m-au lăsat să arăt momentele când lucrurile au fost bune. Îmi place că prin flash back-uri pot să domolesc agresivitatea. Mai mult, am abordat filmul identificându-mă cu Alice. Și m-am gândit la trecutul ei ca la un labirint în care ea s-a pierdut, din care nu mai știe să iasă. S-a pierdut în propriul trecut. Ea nu mai știe unde este adevărul,  nu mai găsește cheia cu care să-și deschidă trecutul. Publicul alunecă în aceste amintiri așa cum Alice alunecă în propriile-i amintiri o dată cu accidentul ale cărui victime sunt părinții ei. Și se pierde în acest labirint. Este ceea ce mi-am dorit să transmit publicului.

Apropo de Alice. De ce ați ales pentru ea un personaj misterios, în timp ce Louis este atât de complex și mai are și un copil de șase ani mort care ne rupe sufletul. Despre Alice nu știm absolut nimic. De ce ați creat-o astfel pe Alice?

Așa cum am zis, filmul acesta este obsedat de propriul subiect. Și o să-l povestesc acum prin intermediul unei mici anecdote. Avem o femeie prizonieră propriei uri, dar acest cuvânt nu ne  ajunge pentru a numi furia ei, teama ei. Vrea să fie adultă, dar nu e decât un copil. Când am întâlnit-o pe Marion, m-a întrebat: Dar de ce, de ce e Alice așa? Habar nu am, i-am răspuns, nu eu sunt actrița, tu ești actrița și în tine e răspunsul. Și în ultima zi de filmare, când am stras secvența cu farmacia, care e o scenă foarte emoționantă și grea, Marion a venit la mine și m-a îmbrățișat și mi-a zis cred că am reușit s-o salvez pe Alice. Ce mi-am dorit a fost un personaj cu astfel de sentimente puternice, precum ura, iar Marion este o actriță atât de puternică încât am fost sigur că va reuși s-o salveze pe Alice. Iar eu mi-am dorit să fac acest film pentru a o salva pe Alice. De aici poate acest mister al personajului, din faptul că Alice e pierdută în propriul ei trecut, în acest labirint al memoriei. Iar scopul meu nu a fost s-o explic pe Alice, ci s-o salvez. Din acest motiv la final este mult mai liberă decât cum era când a început filmul. Când începe filmul, ea este pe holul blocului, în fața ușii fratelui ei, acesta tocmai a dat-o afară pentru că a făcut lucruri ireparabile, nu a venit la înmormântarea nepoțelului ei, iar la finalul filmul totul a fost reparat. Și aici cred că este vorba doar de puterea lui Marion Cotillard care a reușit s-o salveze pe Alice de tot ceea ce era mai rău. Este ceea ce vreau să spun atunci când vorbsc despre film ca fiind obsedat de propriul lui subiect: eliberarea lui Alice.

Vedem la un moment dat afișul Theatre du Nord, teatrului unde joacă Alice și putem citi pe acest afiș Frații Karamazov de Dostoievski și știm că Alice joacă în Cei morți din Oameni din Dublin de James Joyce. De ce aceste texte?

Am o mare admirație față de filmul lui John Huston, care a adaptat Cei Morți din Oameni din Dublin de James Joyce. Și povestea filmului, avem această femeie, care crede că își iubește soțul și care povestește că nu a mai iubit astfel decât un singur bărbat, pe care l-a lăsat să moară. Ea spune că bărbatul acela era foarte tânăr și ea l-a părăsit, iar acum e mort, zăpada îl acoperă. Noi avem zăpada din spectacolul în care joacă Alice și grindina care o atacă pe stradă, aceste motive vizuale mi-au plăcut foarte mult. Și pe un plan și  mai sentimental, este această zăpadă pe care ea nu a cunoscut-o niciodată, așa cum acel bărbat nu a știu niciodată să o iubească. Fratele ei nu a știut niciodată cum s-o iubească. Mai e o secvență tulburătoare, atunci când după moartea mamei sale, Alice deschide medalionul pe care aceasta îl purta la gât și găsește acolo fotografia nepoțelului său pe care nu l-a întâlnit niciodată. Această ideea, a neștiinței iubirii, este subiectul spectacolului de teatru. Alice este cea care nu a știut să iubească, trebuie să învețe. Mi-a plăcut să scriu numele lui Dostoievski pe acel afiș pentru că sentimentele sunt atât de violente în film încât este evident că am recitit Dostoievski înainte de a scrie scenariul.

Plus că sunt tot trei frați.

Și sunt trei frați.

În ceea ce privește peștera Lascaux (nota mea, EV: unde are loc prima întâlnire dintre Louis și Faunia, viitoarea lui soție) este la originea acestui copil mort pe care nu-l vedem niciodată, decât foarte puțin,în fotografia din medalion. La un moment dat, Louis zboară. E un moment feeric, Louis este în cer și vede tot pământul. Și asta dă o turnură magică acestui personaj, care e poet și care își imaginează că zboară când fumează opium, iar iubirea îl aduce la origini. Mi-a plăcut enorm chestia asta pentru că, documentându-mă despre picturile din peșterile de la Lascaux, picturi de acum 3000 de ani, am aflat că acestea nu au nicio legătură cu vânătoarea, așa cum ni s-a tot spus. Dimpotrivă, nici urmă de scenă de vânătoare. Este cultul feminității și al vaginului. Și Louis se îndrăgostește de Fuania în fața originilor iubirii, în fața originilor umanității. Iar această poveste de dragoste este foarte epică.

În plus, reîntâlnim în Frate și soră această mizanscenă mitică.

De fiecare dată când fac un film, și înainte, dar și în timpul filmărilor sau la montaj, îmi spun: am o grămadă de greșeli, niciodată nu reușesc să fac cinema realist pentru că de fiecare dată se transformă în mit. Dar asta este și calitatea mea, reușesc să transform totul în mit. E cel mai mare defect al meu și singura mea calitate. Fac gafă după gafă, nu reușesc să fac cinema realist, dar marea mea calitate este că, dacă iau toate lucrurile astea, frați, surori, toți avem părinți care vor muri la un moment dat, și îl numesc pe tată Abel, atunci totul se transformă. Pe mamă o cheamă Marie-Louise, pe fiu Louis, e convins că își urăște mama. Și pentru întotdeauna numele său, Louis, va fi legat de cel mai mamei sale, Marie-Louise. Louis zboară și când revine, revine în brațele sale. Dorm așa îmbrățișați și suntem în plin mit.

Apropo de Cosmina Stratan, cum ați ales-o pentru acest rol?

E o poveste foarte lungă. După dealuri, filmul lui Mungiu cu Cosmina Stratan, a fost distribuit de producătorul meu. Am văzut filmul înainte de a fi lansat în Franța, apoi Cosmina a primit premiul de interpretare la Cannes, eu eram șocat, deși am văzut toate filmele lui Mungiu și îmi plac foarte mult, acesta m-a tulburat şi m-a atins cel mai mult și când am văzut-o pe Cosmina am zis: într-o zi o să fac un film cu ea. Mai târziu, când am vrut să-mi deschid filmele actorilor care nu sunt francezi, am filmat Tromperie și mi-am zis uite, nu-i rău, am un personaj ceh, poate o pot distribui pe Cosmina, că accentele seamănă un pic. Dar Cosmina  nu era liberă în perioada aia. Când am început să scriu pentru Frate şi soră, mi-am zis nu se poate să o ratez iar, așa că am scris rolul special pentru ea. Apoi ea a citit scenariul, am făcut castingul și ne-am temut că va spune nu. Scrisesem rolul pentru ea, chipul ei îmi amintește de actrițele din filmul mut, Liliane Gish, i-am și ei spus asta și Cosmina m-a privit cu ochii ei mari și mi-a spus că habar nu are cine e Liliane Gish. Iar eu îi ziceam ba da, semănați foarte bine. Am visat să lucrez cu ea poate pentru că a fost foarte ușor de făcut castingul, ca în orice poveste de familie, sunt oameni captivi: ai propriilor sentimente, ai familiilor, ai caselor părintești – cum e Louis, captiv în apartamentul părinților săi, Alice e captivă în teatru, așa că am vrut să deschid porțile, să las aerul să intre. Prin Cosmina, am deschis filmul spre România, cu Golshifteh Farahani am deschis filmul spre Iran, cu Patrick Timsi am deschis filmul spre iudaism, ca să nu mai rămână totul între creștini, între europeni, între francezi, iar la final Africa este cea se deschide. E ca și cum am spune: ok, e un film de familie, dar familia trebuie să-și deschidă porțile. Trebuie să reviziteze lumea. Trebuie să aibă poftă să vadă întreaga lume, nu doar țara în care locuiește.