REConCHILLiant: Daniela Rei Vișan în dialog cu Horea Paștina și Mircea Oliv
11 Aprilie 2020, 06:24
” Nu cu sângele te mai țip, Lumina mea
nu cu gura
Nu cu vorbe, cu tăcerea lumilor te
rostesc
Cu ochii tăcerii te văd încă.
Fulgerul tăcerii
îl ridic spre tine
ca un țipăt
și-i spun: naște și luminează
Și ce luminezi luminează odată
pentru
totdeauna
și ce vezi
fă să nu se mai termine
niciodată.”
Ochii tăcerii - Cezar Baltag
Sâmbătă 11
aprilie 2020 de la ora 14,30 vă propunem la Radio România Cultural o reîntâlnire cu Horea
Paștina și Mircea Oliv. Vom discuta despre expoziția BUNAVESTIRE deschisă în această perioadă online împreună
cu Elite Art Gallery din București. După cum mărturisea criticul de artă Mircea
Oliv, cele 50 de lucrări ale expoziției vorbesc”
despre duhul din lăuntrul său, dezvăluie raiul din el și raiul din noi.”
” Lumina
nestinsă, lumina neapusă, liniștitoare se fixează în centrul lucrărilor lui” ,
devenind ” o prezență însoțitoare”, care îl ajută pe privitor ”să simtă sunetele cerești”,
muzica sferelor. Lucrările lui ” surprind slava lumii nevăzute și lumina inimii.”
Expoziția
BUNAVESTIRE este construită în jurul
ideii de OCTOGON, prezent atât în arhitectura bisericilor dar mai ales în
icoanele Mântuitorului, de la steaua Betleemului care a marcat locul nașterii
Sale, până la Schimbarea la Față și Învierea. Este practic refăcut în mod
simbolic parcursul pământesc al Domnului Iisus. Cifra 8 este cunoscută în
scrierile Sfinților Părinți mai ales
prin referirile acestora la Eschaton, la
lumina necreată din veșnicie.
Drumul pământesc
spre splendoarea raiului se face însă în veșmânt smerit, în tăcere și ascultare
a poruncilor divine. Un astfel de parcurs ne propune și Horea Paștina în ultima
sa expoziție. Grădinile înfățișate până acum își distilă parfumul și devin
geometrie. Crinii câmpului și ai Buneivestiri sunt istmul clepsidrei prin care
pământul devine cer; carnea și sângele nostru se micșorează prin asceză ,
rugăciune și ascultare.
Expoziția este
închinată Maicii Domnului , purității , ascultării și milostivirii Sale. Un drum greu de urmat în lumea contemporană
zgomotoasă, stridentă, violentă, lacomă; o lume a exceselor de toate tipurile,
o lume în care liniștirea minții și a inimii sunt tot mai greu de dobândit și
de păstrat în suflet.
Horea Paștina
nota: ” Caut liniștea în cât mai puțin, în această viața a mea, trecătoare, dar
și răbdătoare. O picătură. Îngreunată de patimi cuprinse de ispite și de
înșelăciunile vieții. Liniștea în ieslea cu o mână de fân, cu viața și lumina
ei, pe care întunericul nu a cuprins-o. Liniștea în mormântul gol. Naștere și
înviere. Lucrez pământul. Din pământ suntem zidiți și în același pământ vom
merge. Aștept răspuns bun pentru un loc cu viață fără sfârșit.(...) Cu privirea în pământ, cu privirea la
suflet. Lucrând. Pământul cel bun. Învață.”
Munca
grădinarului, a pictorului, a noastră a tuturor poate deveni rugăciune , după
cum mărturisește artistul: ” Privirea interioară la cer.Liniștitoare. Chilia. Stai în chilia ta și te roagă. Stai în
grădina ta și lucrează. Lucrul cel nemuritor.”
Discursul plastic
se transformă în teologie, iar geometria pe care Horea Paștina o redă în
pânzele sale ne reamintește nouă tuturor de temeiul după care s-a zidit
pământul.
Cei care doresc
să urmeze cu gândul această propunere dificilă, o pot face accesând siteul:
https://www.youtube.com/watch?v=RL9M-b40kYU&41s https://www.facebook.com/EliteArtGallery//posts/2646170545508327
Pentru a înțelege mai bine propunerea lui Horea Paștina vom
reda și discursul pregătit de criticul de artă Mircea Oliv pt această
expoziție:
”Oamenii din toate
timpurile vorbesc despre Dumnezeu, despre Rai, despre Lumină. Omul trăiește în nădejdea Raiului. Fiind la
Răsărit , Raiul primește lumina direct de la soare, de la soarele spiritual ca
simbol al divinității; o lumină nestinsă, neapusă. Raiul nu este o grădină oarecare, e o grădină prototipală,
consacrată. Raiul este un loc al plutirii, este un topos al Fericirii. Horea Paștina încearcă să ne
atragă atenția prin expoziția de asăzi - “BUNAVESTIRE” a Mariei - că în tăcere și vastitate, în
bucuria, tandrețea și speranța pe care le aduce noua Evă, se poate ivi ceva ce este altfel decît tot ce se poate spune prin lucruri și
prin celelalte alcătuiri ale pământului și ale naturii. Acest ceva îl reduce la
tăcere pe cel care trăiește experiența, și își dă negreșit și deîndată seama că
are de-a face cu “un ceva” aparte. Ți se atrage atenția că este ceva solemn, ceva tainic, ceva ce ascunde o altă realitate, o realitate
pe care o numim sacră. Pentru Pictor, in
liniște și din ordinea firescului se apropie , în lumina mișcătoare, “sacrul”.
Vă propun să luăm acest cuvînt în serios și să uităm că anumite cuvinte de care avem din când în când
nevoie s-au tocit prin nefirească
întrebuințare. Așadar prin sacru am în vedere ceva căruia, în omul deplin,îi
răspunde sentimentul că trebuie să i se închine - să i se plece într-un
fel în care nu ar putea-o face
în fața unui lucru pămîntesc, pe
cât ar face-o în fața unei lumi care
este mai mult de atât.
Este în ceea ce
pictează Horea Pastina ceva tainic luminos și totuși determinat , străin și
totuși familiar. Este ceva ce devine
limpede în lumina zorilor de zi, în vastitatea înaltă și adâncă a cerului și totuși ceva ce este altfel decît corpurile spatiale ale
lumii din jur, care apar prin ființa lumii și totuși vin din altă parte decît
din “lume”. Orizonturile pe care pictorul le aduce în fața ochilor privitorului
par a se deschide și a deveni nespus de transparente. Comandamentele lumii
lăuntrice îi spun privitorului că ceea ce privește trebuie văzut ca ceva
solemn, abisal, veșnic, sacru . Aceasta ar fi, la rîndul său, o prezență
suprafirească, ca o lumină nemaivăzută, ca o conștiință spontană a unei
prezențe tainice, ca o adiere, ca o deschidere, ca un a-fi-aici. Privitorul se
simte părtaș prin propria-i spontaneitate , nu se știe cum , la un ceva ce
devine pentru el “numinosul” însuși. Nu
este lesne de spus care îi este suportul : culorile și formele , sunetele,
mirosurile, sau, poate, alte nelămurite simțiri ale spiritului, ale inimii, ale
sufletului . Acum, în tablou, ele sînt
vădite. Lumina aceasta se referă – o știm sigur - la adâncul lucrurilor avute în vedere, la acea capacitate a adâncurilor și
înălțimilor , care este vie și originară , luminoasă și pură. Înțelesurile acestea ale picturii, ale
tabloului , trebuie să fie păzite, îngrijite pentru a nu se destrăma .
Pictura din această expoziție a lui Horea Pastina nu își propune să îndestuleze doar vederea , să o limiteze la un anumit aspect , ci să o elibereze prin confruntarea sa cu nevăzutul; granițele posibilului sînt mai largi decît par . Pictorul cheamă ochiul la un nou și proaspăt mod de a vedea , deschizîndu-l către o nemărginită înălțime și adîncime . Și pentru că tot ceea ce spunem și privi trebuie să fie și “ascultate” și auzite, pictorul este cel dintîi care o face . A face gol în tine ca să te umpli de o inefabilă prezență, de muzica formelor și de misterul tainic al culorilor lumii este o operațiune esențialmente meditativă. Pictorul este și o mare ureche , o mare ureche deschisă lumii. Un suflet care “ascultă” și „privește” . Natura și lumea i se înfățișează ca o plenitudine inepuizabilă care are mereu ceva mai mult să dezvăluie într-o nesfîrșită preschimbare din slavă în slavă . Acum pictorul , asemeni unui iscusit iconar , caută mai mult “prezența” decît reprezentarea . El reușește să îi redea privitorului realul ca pe o “prezență poetică”. Simțim pe deplin cum lumina fizică luminează universul fizic , în timp ce lumina interioară luminează universal poetic , Albul – lumina prezenței spirituale - înconjoară lumea și tainele ei . Taina lăuntrică a luminii, îngăduie extinderea și restrângerea realului la diferite grade de vizibilitate. În tablou se ivește și îmbrățițează lumea, ca enigmă a absenței și a prezenței , mandorla , octogonul.
Crinul Buneivestiri se înfățișează ca simbol al tainei spiritului omenesc după cum îl numește Novalis. Vastul orizont al dealurilor țesute de o blândă cosmogonie, devin altare pe care poate fi închipuită o mântuitoare euharistie. E o deșteptare a sufletului , un urcuș spiritual , o mișcare înspre interior și o adâncire în formă , un urcuș gnostic spre o realitate simbolică , nematerială , e , prin urmare , o „deșertare de sine în acea formă” ( Filip . 2, 7) . Pictorul preferă claritatea geometrică în locul obscurității , simplitatea în locul complexității și armoniile simple în locul disonanței . În felul lui, pictorul împlinește și el opera creației , colaborează la marile echilibre cerești, mută tainele și se lasă co-naturalizat la puterile secrete care se joacă în univers . Pentru el frumusețea ademenitoare – de o sensibilitate palpabilă , fecundă și feminină – dezvăluie tensiunea unor transparente „geometrii eterice”, a unor anatomii ale naturii care vorbesc indirect despre frumusețea divinului .”Mandorla” sugerează prin geometria eterică inculcată în ea , creșterea spirituală ca mijloc de înțelegere și de trăire a transcendentului . ”Mandorla”, care apare cu precădere în această expoziție , devine “locul teologic” care desemnează și luminează locul privilegiat al gloriei nemuritoare.
Prin forma geometrică ea apare ca un romb cu unghiurile laterale rotunjite. Ca și rombul, ea semnifică unirea cerului și a pămîntului , a lumilor inferioare cu cele superioare și , mai ales , depășirea dualismelor. Pictorul eliberează subiectivitatea lui creatoare și face să prevaleze suveran sensul poetic în tablou așa încât să restituie paradisul în figură dând frîu liber omenescului să conspire cu inocența creatoare către cer.
Expoziția lui Horea Pastina ni-l înfățișează pe pictor ca pe un om atent, ca pe o persoană deschisă epifaniilor . El înțelege și consacră o gestică a simplității, adoptă un „limbaj al originarului” cu ajutorul căruia surprinde o temporalitate liturgică care indică momentele survenirii unei Prezențe absente. Banalitatea familiară si simplă, natura elementară te lasă ușor să resimți ceva straniu, ceva supra-realist .
E limpede că pictorul resemnifică și transfigurează senin elementele lumii reale indicând modul său propriu de a se situa în lume . Aici trebuie căutat un mod de a privi , un mod care te provoacă să descoperi ceea ce realul însuși camuflază cum ar spune Mircea Eliade. Ideea camuflării în profan a devenit între timp bine=cunoscută , si reprezintă deja, cred , un bun propriu acestui timp .
Densitatea luminii scoate în evidență transparențele și fragilitatea lumii existente , cu întreg cortegiul ei de evidențe empirice. Expoziția aceasta arată, așa cum o arătau toate expozițiile pictorului din ultimul deceniu, forța uriașă și decisivă a luminii. O candoare elevată cuprinsă de un aer transparent și de lumina atemporală despre care tocmai am vorbit sunt supuse acelei voințe care ne aruncă într-un ireal care conține în el o mare doză de viitor. Pictura lui Horea Pastina scoate în evidență sensul metafizic al frumuseții.”
https://www.mixcloud.com/RadioRomaniaCultural/reconchilliant-daniela-rei-vi%C8%99an-%C3%AEn-dialog-cu-horea-pa%C8%99tina-%C8%99i-mircea-oliv/