Vocea umană și poveștile din spatele ei se aud doar la Radio România Cultural, cu Mihaela Soare

Mihaela: La radio am ajuns din întâmplare. Am stat patru luni fără plată, ascultând opere.

Aici
sunt poveștile celor mai minunate glasuri care au existat vreodată, spuse de
Mihaela Soare, la Vocea umană, o
emisiune despre “oamenii care cântă, despre viața lor cu muzica și dincolo de ea”, la Radio
România Cultural. A studiat pianul de la șapte ani, dar și canto clasic, la
Conservator și are o slăbiciune pentru
Puccini și operele lui. Se pregătea să devină profesoară când o întâmplare i-a schimbat viața. Despre
voci, muzică și ce se “ascunde” în spatele lor, povestește Mihaela Soare, în cele ce urmează:

Vocea umană se aude în fiecare zi, de luni până vineri,
de la ora 16:30,
la Radio România Cultural. Ce tipuri de voci se aud la tine în
emisiune?

Voci
frumoase, majoritar cultivate prin studii de muzică clasică. Vocea umană este o emisiune care vine
dintr-un trecut radiofonic exclusiv operistic. Mulți ani a fost dedicată
cântăreților, compozitorilor, teatrelor lirice cu istoricul lor, marilor personaje,
libretelor/poveștilor operei. N-au lipsit interviurile - uneori, exclusiv
pentru Radio România Cultural - și noutățile discografice. Tot ce credeam că
poate interesa publicul postului Radio România Cultural era gândit în așa fel încât să îi satisfacă, cel
puțin în parte, preferințele, așteptările. Totul era legat de operă. Răspunsul
ascultătorilor a fost pozitiv într-o asemenea măsură încât credeam că va fi, în
această formă, o emisiune care să dureze încă mulți ani.

Apoi
a venit o zi în care, dintr-o discuție cu Radu Croitoru, managerul Radio
România Cultural, s-a ivit o idee. Pentru mine, la început, provocatoare. Îmi
era greu să cred că un public pretențios, cunoscător și fidelizat de ani buni
va accepta ca emisiunea Vocea umană
să se detașeze aproape total de pilonul principal, opera, și să treacă într-o
zonă mult mai accesibilă publicului larg: musical, canzonete italiene, tangouri,
chiar jazz, melodii de tot felul, încadrabile sau nu într-un anumit gen. Misiune
nu imposibilă, dar dificilă.

Puntea de legătură între ce fusese și ce
trebuia să devină Vocea umană, nu
putea fi alta decât vocea și de aici am
pornit. Astăzi, după câțiva ani, emisiunea este aproape radical schimbată, iar
dacă rezistă încă după o ”revoltă” relativ scurtă a unor ascultători de operă
de mare fidelitate însemnă că poate merge mai departe. Cu o singură și
niciodată negociabilă alegere: aceea a valorii.

”Aproape”
radical schimbată și nu total schimbată înseamnă ca am păstrat, totuși, ceva
din vechiul format al emisiunii: dialogurile cu artiștii,mai tineri sau deja
consacrați, români și străini.

Peste
două decenii de discuții cu ei nu puteau ramâne într-un trecut, oricât de
frumos materializat în emisiuni-Vocea
umană sau altele. Oricând s-a întâmplat ceva demn de remarcat în viața lor
artistică, în câteva minute sau una, două emisiuni, am vorbit cu ei. Mai ales
cu artiștii români. Concursuri, premiere, albume, concerte ori alte evenimente
importante din viața lor și-au găsit loc
aici și așa va fi mereu.

Am studiat pianul de la 7 ani și am cântat în toate
corurile din școala generală și liceu, inclusiv la Conservator, unde am studiat
și canto doi ani

Cum alegi vocile?
Ce te inspiră în alegerea unora în defavoarea altora?

Vorbind
strict despre voci, singurul criteriu este calitatea glasului. În ce privește
artiștii celebri sau foarte cunoscuți, aici n-a fost complicat deloc.
Ascultându-i cântând de un sfert de secol în opere integrale, în concerte
difuzate live ori în albume înregistrate în studio, am avut timp să le studiez
în detaliu discografiile. N-am avut decât de ales. Asta, în primii ani. Cine nu
cunoaște canzonetele italiene interpretate de Franco Corelli, Luciano
Pavarotti, Nicolae Herlea? Este cineva care nu știe cum sună zarzuelele, cântecele
spaniole interpretate de Placido Domingo? Sunt doar câteva nume. Lista completă
se regăsește în emisiune. Sunt zeci de glasuri minunate pe care le cunosc,
multe pe care le-am descoperit recent și cred că altele așteaptă.

Nu
aleg în favoarea sau defavoarea unui cântăreț sau a altuia. Când ceva nu se
potrivește, renunț. Am găsit și albume cu nume celebre pe care nu le-am difuzat
pentru că vocea, stilul de cânt al cântărețului nu se potriveau cu muzica
respectivă sau orchestrația nu era dintre cele mai reușite.

Vocile pe care le prezinți sunt insoțite și de o poveste
sau mai multe care stârnesc curiozitatea ascultătorului. S-a intâmplat ca, în timpul
muncii de documentare pentru un subiect din emisiune, să afli lucruri despre
personalitatea aleasă care te-au surprins inclusiv pe tine?

Aproape
întotdeauna prezentarea unui glas, a unui artist necesită o poveste. Dincolo de
microfon este un om care te ascultă, întâmplător sau nu, iar dacă vrei să
rămână cu tine până la sfârșitul emisiunii trebuie să îi oferi ceva care să
merite așteptarea lui. O emisiune muzicală presupune muzică, în primul rând,
dar cum o transmiți? Sec și rece, neimplicat? Cald, dar succint sau adăugând
tot ce știi pentru ca cel care ascultă să fie mulțumit de ofertă, să te caute
și a doua zi sau altădată?

Eu
sunt adepta unei povești care să cuprindă documentare, selectare de informație,
pentru că nu poți oferi date de-a valma. Cât despre surprize, au existat de
fiecare dată când am căutat mai adânc în biografia cântăreților, în
interviurile lor scrise, audio/ video sau chiar în cele realizate special
pentru Vocea umană cu artiști
consacrați, nume mari ori tineri la început de drum.

Multă bucurie imi aduc dialogurile cu tinerii
noștri cântăreți. Este acolo, în tinerețea lor, un entuziasm care devine uneori
molipsitor. Mulți sunt plecați din țară, cântă în toată lumea. Bucuria lor când
ceva le reușește deplin, devine și a mea.Tristețile și dorul de țară, exprimate
în cele mai variate, ”colorate”, plastice
mărturisiri, sunt puțin și ale mele. Am insistat să spun asta pentru că
puține lucruri mi-au făcut mai multă plăcere, mi-au adus mai multă bucurie
decât să asist la ”creșterea” lor artistică, să îi urmăresc ani de-a rândul, pe
scenele românești și după ce își iau ”zborul” în lumea asta mare, frumoasă, complicată,
bună și rea deopotrivă...lumea operei.

Revenind
la documentarea pentru emisiune și surprizele ei... Nu știm chiar totul despre
cei pe care îi prezentăm, nici nu trebuie, dar de fiecare dată când am
descoperit ceva nou, surprinzător
uneori, s-a legat cumva mai bine și textul. Și muzica.

Vorbesc
despre lucruri la care nu te aștepți în mod obișnuit:
ca oamenii să vină cu confesiuni
încărcate de emoție, să vorbească despre propriile spaime - ale profesiei sau ale vieții - să
depene istorii de familie de-a dreptul dramatice. Am descoperit și hobby-uri dintre cele mai
neobișnuite.

Am aflat, direct de la sursă, ce înseamnă relaxarea,
după săptămâni, luni de muncă la un album sau după o serie de spectacole: un
tenor britanic lucrează cu entuziasm la construcția propriei case. Un altul face
parte dintr-un club de vânătoare. O cunoscută soprană pictează cu mare talent
și expune în galerii de artă. Un tenor legendar s-a ocupat, după încheierea
carierei lirice, de investiția într-un hotel pe care l-a lăsat moștenire
copiilor și mai toată lumea știe unde este, cum arată restaurantul patronat de Placido Domingo... și tot așa.

Vocea umană, emisiunea,este plină de asemena povești.

Când ai început să fii fascinată de glasul uman? În ce
împrejurări s-a întâmplat asta?

Întotdeauna
mi-a plăcut vocea umană pentru că așa am crescut. Cu ea în casă. Cântând. În
familia mea, în care mai toată lumea are auz muzical foarte bun sau chiar auz
absolut (fratele meu și un nepot, dar am o bănuială că sunt mai mulți), s-a
făcut muzică la mai multe instrumente. Eu am studiat pianul de la 7 ani, dar am
cântat în duet, trio, cvartet și în toate corurile din școala generală, liceu,
inclusiv în Conservator. Acolo am
studiat și canto doi ani, reușind să
trec, împotriva insistențelor profesoarei de specialitate, peste tentația de a
renunța la pian și a studia canto clasic. Nu știu nici astăzi dacă a fost bine
sau nu, dar pare că într-o formă sau alta, vocea umană m-a urmărit.

Nu
este vorba de fascinația vocii, în termen generic. Este o bucurie sau mai
degrabă o surpriză perpetuă pentru cât este de frumoasă (atunci când este!), pentru
cum scoate din oameni cele mai ascunse emoții și, mai ales, pentru că așa
frumoasă cum este vocea, prin muzică, te obligă la rigoare. Este o calitate în
plus, care vine cu partea de rațiune, gândire și muncă, acolo unde pare că
totul e un miracol și basta.

Poate
de aceea, pregătind emisiunea asta dedicată glasului omenesc, încă mă mai mir, mai
ascut urechile, mă mai trezesc cu nodul în gât și reascult de câteva ori o voce
pentru a fi sigură că ceea ce dau mai departe, prin radio, este autentic. Am
ajuns la un moment, la un timp în care nu mai sunt impresionată de numele unui
cântareț, ci de interpretarea lui. De felul în care știe să-și stăpânească “umorile”, avântul, trecând de la interpretare la artă. La
sinceritate. Iar dacă un cântăreț mai este și cultivat (se aude!), rostește
corect, știe să urce treptat o scală a emoției care te luminează a bucurie ori
a lacrimă, înseamnă că ea, vocea și ea, muzica,
au făcut pentru tine ce trebuie.

La radio am ajuns din întâmplare. Am stat patru luni fără
plată, ascultând opere

Dar de radio, când ai început să fii fascinată? Când ai
știut că vrei să faci asta?

Fascinată
de radio sunt și acum! La început a fost mai degrabă uimire, entuziasm
amestecate cu teamă. N-a fost o iubire la ”prima vista”, n-a fost o dorință
precoce sau ascunsă, a fost o întâmplare. Dacă întâmplare este când te
întâlnești cu cineva pe stradă și asta îți schimbă total drumul pe care ai
plecat, liniștit. Îți schimbă destinul, pentru că n-am cum să evit să spun
asta.

Pe
scurt: am terminat Conservatorul (astăzi Universitatea Națională de Muzică din
București), dosarul cu actele pentru încadrarea ca profesor la liceul ”George
Enescu” era depus, aveam deja un an vechime ”în muncă”. Lângă Conservator am
întâlnit o fostă colegă care deja lucra în radio (azi nu mai este în țară) și
ea m-a întrebat dacă nu vreau să văd dacă
mi-ar plăcea să devin redactor. Se
înființa Radio România Muzical. Directorul
postului era Mihaela Doboș, căreia eu și alți colegi îi
datorăm prea mult pentru a nu o aminti...Am venit deci la Radiodifuziunea
Română, am stat patru luni fără plată ascultând opere, pentru că ”ținta” era
secția de operă, am dat concurs, l-am luat cu nota maximă și asta a fost. Familia
mea a aflat că nu voi mai fi profesoară la liceul ”George Enescu” abia după ce
am arătat legitimația de redactor la radio. Reacția e ușor de bănuit.

Prima
operă ascultată, cu libret, a fost ”Boema” de Puccini. Cred că am rămas, de
atunci, cu o slăbiciune pentru italianul acesta minunat și operele lui. Așa am
învățat și limba italiană, după libretele de operă ale lui Verdi și Puccini,
într-o cabină în care aveam loc doar eu și două magnetofoane. Încercam să
pronunț corect, cântând odată cu Mimi, Tosca, Mario, Violetta, Alfredo, Leonora,
Cio-cio-san/Butterfly, Ducele de Mantua, Rigoletto...

Aici
mă opresc puțin pentru un alt aspect. Am vorbit despre munca mea dar dincolo de
ea mai este ceva: munca de echipă. La radio rareori ești singur, cel puțin la noi.
Ideea, documentarea, alegerea muzicii țin de
"singurătatea"realizatorului . Când intri însă în studioul de emisie nu
mai ești doar tu, parte din emisiune depinde de o altă persoană: cea care face
ca ceea ce ai gândit, lucrat ore în șir, să treacă de microfon și să ajungă la
public. Oamenii aceștia "de la pupitrul tehnic" devin esențiali
pentru reușita unei emisiuni. Cine sunt? Cei care s-au împrietenit cu Vocea umană, de când e ea în undă:
Irina, Anca, Daniel, Ruxandra, Mihaela, Nicoleta, Paula, Cristina, Iulia... și
mai sunt. De ce nu pot să nu scriu despre ei? Pentru că sunt oameni cu
personalitate, cu idei, cu ureche muzicală și reacții rapide atunci când e
nevoie, în direct. Pentru că îmi sunt alături de
ani.

Pentru
Vocea
umană lucrată pe îndelete, adică montajată, aici am fost norocoasă.

De
multe ori m-am împiedicat prin texte, prin cuvinte, de oboseală ori prea mult
entuziasm. Uneori am întors o frază, contorsionându-i sensul și ea nu m-a lăsat
așa. Alteori am vrut să fie ca mine și a fost ca ea. Este mereu cu mine acolo,
în cabina 42 de la etajul 4. Calmă, zâmbitoare, fermă, răbdătoare, cu umorul
"la purtător" ca și cum asta e starea ei naturală.

Cu ea am lucrat prima mea emisiune
prezentată la un concurs, Prix Bohemia
Radio de la Praga, acum 22 de ani. Tot cu ea am trecut, zile și nopți, prin
Festivalurile "George Enescu" și zeci, sute de rubrici, interviuri,
emisiuni.

Vocea umană este și vocea ei. Nu o auziți, dar ea este acolo, iubind emisiunea, pe cântăreții pe care îi recunoaște imediat, descoperind,
amândouă glasuri noi, minunate, cântând
uneori cu mine și cu Domingo, Pavarotti, Bocelli, Villazon, Florez și cu toate
doamnele cu voci de aur, de argint sau alte metale prețioase.

Ea
este Gabriela Benescu și nu e doar vocea a doua, ilustratorul muzical. Este cealaltă voce din duetul care realizează, în
ultimii ani, Vocea umană. Este unul
dintre profesioniștii de elită ai Radiodifuziunii Române.

Și pentru asta, încă mă mai fascinează
radioul. Pentru că mi-a adus lângă mine
asemenea oameni.

Care sunt vocile de care ai rămas îndrăgostită, peste
ani?

Este
prea mult spus ”îndrăgostită”. Sau prea puțin. Aici e vorba de o stare care
depășește ”îndrăgosteala”și care înseamnă admirație, înțelegere, pasiune, ceva care te însoțește până la capăt. Există
voci pe care timpul n-a șters nici o urmă din bucuria inițială, cea a primei
întâlniri. Sunt glasuri care încă mai pot susține doze mari de emoție, când mă
reîntorc să le ascult. În ultimii ani tot descopăr, în albume sau spectacole pe
care le putem asculta și vedea, în direct, oameni care cântă cu glasul, cu
mintea, cu sufletul sau oameni care doar cântă. La cei din urmă nu mai revin
pentru că am nevoie de timp pentru cei dintâi.

Voci
care m-au impresionat? N-aș da nume pentru că ar fi nedreptatea prea mare față
de cei care ar lipsi și apoi lista ar fi prea lungă.

Când sunt la volan și plouă, ascult muzică barocă. Atunci
când e vară, soare, drum liber, cele mai bune prietene sunt canzonetele

Care a fost prima emisiune radiofonică pe care ai
făcut-o?

Prima
emisiune radiofonică a fost cea mai
interesantă, palpitantă, plină de emoții de nedescris, dintre toate câte am
realizat. Asta e sigur. Nu mai știu exact ce era dar cred că
primul lucru la m-am gândit, după ce s-a încheiat a fost, probabil...” nu
mai fac niciodată așa ceva,o să scriu programe”.

Cine
lucrează emisiuni de radio... înțelege.

Dar primul invitat?

Nici
vorbă să îmi mai aduc aminte de primul invitat... după aproape un sfert de
secol de radio. Dar unul dintre primele interviuri cu un invitat important a
fost cu tenorul Ludovic Spiess.

Au existat invitați în emisiunea ta în fața cărora ți-ai
stăpânit cu greu emoția? Care au fost aceia?

Invitații
sunt tot oameni.Cu cât am aflat mai
multe despre ei,înainte de emisiune,cu atât mi-a fost mai ușor să îmi stăpânesc
...nu emoția ci mai degrabă o anume energie care se cerea descărcată. O
curiozitate care mai estompa dintr-un soi de freamăt pe care cred că l-au
încercat majoritatea colegilor mei.

Apoi,
există oameni care prin forța spiritului, prin bunătate, simplitate,
generozitate te fac să uiți aura de glorie care îi înconjoară. Nu sunt mulți,
dar sunt destui și asta face ca totul să
meragă mult mai ușor.

Am
stat de vorbă cu muzicieni celebri,cunoscuți, cu vedete,staruri-stele sau cum
mai vrem să îi numim,la Vocea umană
în direct,în studioul de înregistrări, pe treptele din fața operei Bastille din
Paris, în biroul directorului teatrului Scala din Milano,în culise la Metropolitan Opera House din New York și
în alte locuri,din cele ”normale” sau inedite.

Cred
că singurul moment care m-a ”depășit” total n-a fost la Vocea umană ci la Sala Mică a Palatului,în primul ”meu” festival
”George Enescu”.

Eram
la o repetiție pentru orchestră ,stăteam liniștită pe scaun,în mijlocul sălii
și ridicând ochii,am vazut lângă mine pe Lordul Yehudi Menuhin.Cu toată
aura de legendă a domniei sale.Nu știu
de unde am luat curajul de a vorbi...dar
cele câteva minute de dialog au rămas nu în memoria mea afectivă ci în ”caseta
cu bijuterii” care există, probabil, în sufletul oricărui jurnalist. Acolo, printre
întâlnirile cele mai prețioase dintr-o viață. Greu de găsit un alt OM de
asemenea înălțime morală și spirituală ca Lord Menuhin...

Era,îmi
place să cred, puțin din Enescu al nostru...acolo,lângă mine.

Cât despre Vocea umană, ca emisiune despre glasuri și muzică, ea face apel la
sensibilități ascunse,de multe ori, la confesiuni generatoare de emoții
puternice,la amintiri răscolitoare,la bucurii explozive ori la regrete și
tristeți tulburătoare.Unele dintre ele le cunoșteam din documentarea pentru
emisiune dar cele mai frumoase mărturisiri,cele mai puternice, au venit întotdeauna
de la dialogul viu,cu omul, artistul lângă mine.

Prin natura meseriei, asculți foarte multă muzică. Îți place să o asculți într-un cadru anume sau
o poți asculta oriunde te-ai afla sau orice ai face?

Ascult
muzică oriunde. Clasică, jazz, pop opera, lucrări celebre în interpretări
originale, muzică pop. Când sunt la volan și plouă ascult muzică barocă. Atunci
când e vară, soare, drum liber, cele mai bune prietene sunt canzonetele
(italiene). De multe ori, după o zi obositoare în care am ascultat foarte multă
muzică, binevenită este liniștea.

Dacă ar fi posibil să împrumuți pentru o zi o voce
celebră, care te fascinează ori de câte ori o asculți, a cui ar trebui să fie?

Dacă
aș putea face asta, aș împrumuta mai multe. Ar fi o scenă plină și aș cânta din
zori și până-n noapte. Sunt prea multe voci frumoase și prea mult talent, suflet,
spirit, prea multă muncă, iubire și tulburare în ele pentru a alege doar una.

Ce le-ai spune celor care n-au ascultat până acum Vocea
umană? De ce ar fi bine să o facă?

Publicul
este foarte diversificat în opțiuni, ca și radiourile. Se ascultă radio pentru
ceva anume. Informație, muzică, dialog, politică. Radio România Cultural este o
platformă de informare, cunoaștere și educare cu caracter specific. Aici se
găsesc de toate. Sau aproape.

Ce
are Vocea umană? Muzică din toată
lumea, cu artiști care au în majoritatea lor studii de muzică clasică. Adică
tango, cântat de un bas-bariton celebru, Erwin Schrott. Canzonete, cu italieni de
la Corelli, Bergonzi, Di Stefano sau cu cântăreți din toată lumea. Cântecele
Spaniei, Portugaliei, Greciei, Braziliei, Canadei, melodii din Peru, Cuba, ca
să nu mai vorbim despre moștenirea americană de nord, de la George Gershwin ori
Irving Berlin și Cole Porter. Cât despre francezi, de la Zaz la soprana Natalie
Dessay, de la Richard Cocciante la Michel Legrand, varietatea vocală este
asigurată. Alți artiști? Andrea Bocelli, Mario Frangoulis, Alessandro Safina, Il
volo, Luciano Pavarotti, Rolando Villazon, Bryn Terfel și Renee Fleming, Matteo
Brancaleone, Alfie Boe, Michael Ball, Giorgia Fumanti, Emma Shapplin. Sunt doar
niște nume, pentru o parte de public? Posibil. Rămâne să vedem dacă mesajul de
dincolo de ele ajunge și are impact. Adică vocile lor și poveștile din spate.

Vocea umană este o emisiune de radio care ”curge” neîntrerupt la Radio România
Cultural de ani buni. Mie mi-a adus un plus de cunoaștere despre oamenii care
cântă, despre viața lor cu muzica și dincolo de ea.

Cu
ceva timp în urmă, a sunat la telefon în studio un tânar de vreo 17 ani, licean
de pe lângă Deva. Mi-a spus că ascultă
și îi place. “Ce
îți place?”. ”Muzica și ce povestiți... Eu nici nu știam că există postul Radio România Cultural. O sa vă ascult
și mâine.”

Asta ”sună” a speranță.Că muzica și
glasurile frumoase te pot împrieteni cu
orcine își lasă spritul liber .

Cam
despre asta este vorba la Vocea umană.

Vocea
umană se difuzează în fiecare zi, de luni până vineri, de la ora 16:30, la
Radio România Cultural.